Dovada că se poate

“Dar ciupercile nu le vrem, Ariel.”

Dar ciupercile nu le vrem, Ariel.

La ora 3 dimineața mă băgam în pat cu gândul că am fix 4 ore de somn.

După 4 ore mi-a sunat ceasul și am început să regret: “Oare de ce am acceptat să merg la evenimentul ăsta? De ce am promis că voi merge luni dimineața în Băneasa? Nu știam oare că o să mor de somn?! Aș da orice să mai dorm!” – Asta am făcut cam 30 de minute, sub duș.

La 8 eram gata. Aveam o mică durere de cap, dar eram pregătit să mă joc de-a ajutorul.

Cei de la United Way m-au invitat să particip la prima ediție a Cursei cumpărăturilor caritabile. Cu câteva zile înainte de eveniment am primit pe e-mail o listă de cumpărături “de bază” – de la mâncăruri la hăinuțe sau oale și farfurii până la creioane colorate… – dar și o “poveste” despre familia I.

Familia I. a fost una dintre cele 14 familii “ajutate” în această competiție și a fost, totodată, familia pentru care eu și colegii din echipa mea – Anca, Alexandra și Florin – am făcut cumpărături.

Povestea avea o pagină și spunea, în mare, că gospodăria-i mică, undeva prin Ferentari, iar familia este numeroasă: cinci suflețele de copii – patru fetițe și un băiat. Două dintre surori își doreau tare de tot o trotinetă. Una dintre surori avea o slăbiciune pentru rochițe și, odată cu venirea verii, și-ar fi dorit o rochiță nouă. Mama își dorea un fierbător de apă, dar doar dacă mai rămânea buget…

Citind povestea familiei I. am început să-mi imaginez cum arată fiecare membru al familiei, cum arată casa lor și ce nevoi au. Din poveste totodată puteai să “scoți” niște dorințe ale membrilor care nu apăreau pe lista de cumpărături. Precum rochița menționată mai sus, trotineta sau fierbătorul de apă.

Bugetul era limitat: 4.200 de lei. Timpul era și el limitat: două ore în Carrefour Băneasa.

Am decis cu echipa să ne împărțim în două mini-echipe: eu cu Anca pe partea de rechizite și bucătărie, Alexandra si Florin pe partea de mâncare. Florin se lăuda că știe pe dinafară interiorul Carrefour-ului. Eu le ziceam că mereu mă pierd în hypermarketuri. Fetele erau entuziasmate și foarte calculate.

Dar ciupercile nu le vrem, Ariel.

Când s-a dat startul Anca a început să alerge. Am alergat după ea, împingând un cărucior gol. Era încă devreme și nu luam prea în serios “competiția”. În Carrefour erau 15 echipe formate din 4 oameni. Fiecare avea o familie de ajutat cu o listă de cumpărături diferită.

La primele produse am început să avem probleme: mergem pe calitate sau pe cantitate? Ce facem dacă-i prea scump? Mai bine luăm un ghiozdan de școlar sau mai bine mai luăm niște farfurii?

Luăm niște haine faine copiilor sau mai bine mai luăm niște mâncare? Vor avea oare unde să depoziteze atât de multă mâncare?

Pe listă apar lamele de ras pentru tatăl familiei. Îi luăm BIC-uri d-alea ieftine sau îi luăm ceva mai serios, cu care să rămână?

Dar ciupercile nu le vrem, Ariel.

Anca alerga cu o listă în mână din stânga în dreapta și din dreapta în stânga. Căruciorul meu devenea tot mai greu. Cu o mână împingeam, încercând să țin pasul cu Anca, iar cu o mână calculam bugetul. La fiecare produs pus în coș Anca țipa prețul.

“14 lei ori doi!”

Și după câteva secunde eu îi ziceam cât buget mai avem: “Bun, mai avem 1550 de lei!”

Am făcut asta vreme de peste o oră. Am umplut patru cărucioare în patru oameni cu un buget de 4.200 de lei.

Dar ciupercile nu le vrem, Ariel.

Dar ciupercile nu le vrem, Ariel.

Am atins cel mai lung bon fiscal pe care l-am văzut vreodată. Și deși în tot timpul competiției am făcut calcule, am alergat și am fost zâmbitor, fix ca la o competiție … în tot acel timp m-am gândit la familia I.

Dar ciupercile nu le vrem, Ariel.

Știam că odată ce vom ieși cu cumpărăturile din magazin vom cunoaște măcar o parte din familie. Și asta mă cam speria. Pentru că nu știam cum vor reacționa. Nu știam cum arată. Nu știam dacă vor lua acest “ajutor” ca pe ceva important sau doar ca pe o prostie.

De-a lungul anilor am încercat să stau departe de zona “caritabilă” pentru că există foarte mulți oameni care au nevoie de ajutor, foarte multe povești triste … și după un punct chiar mi-e greu să mă implic și să ajut. Și mă afectează.

Am ieșit cu cărucioarele din magazin și în fața noastră a apărut doamna I. și, în scara măgarului, cele 3 fetițe mai mari ale familiei.

Dar ciupercile nu le vrem, Ariel.

“Eu sunt Ariel, ca mica sirenă.”, m-am prezentat familiei.

Cele trei fetițe, dar și mama, au început să râdă.

“Dar ce păr mare ai, Ariel.”, mi-a zis apoi Rebeca, una dintre fetițe.

Le-am arătat ce le-am cumpărat. Nu făina, nu conservele, nu chestiile plictisitoare… ci alea “importante”, care nu erau pe listă: trotineta, rolele, rochițele, hăinuțele colorate, încălțările…

Și fetițele s-au bucurat sincer. Le-am văzut. Chiar s-au bucurat sincer. Și la trotinetă, dar și la hăinuțe.

“Dar ciupercile nu le vrem, Ariel.”, mi-a zis Rebeca la un moment dat, în timp ce mă ajuta să pun produsele în pungi.

“De ce nu?” am întrebat-o curios.

“Păi mami nu pune ciuperci în pilaf pentru că știe că nouă nu ne place. Deci nu avem nevoie de ciuperci.”, mi-a răspuns.

M-a impresionat faptul că un copil mic a știut să-mi aducă un argument valid pentru care nu are sens să ia o cutie cu ciuperci…

Am convins-o cu greu că, poate, totuși, îi plac lui tati ciupercile și nu strică să le ia.

Apoi am așteptat un taxi și le-am ajutat să bage 4 cărucioare pline de produse într-un Logan.

Doamna I. s-a așezat în fată, având la picioare oale și farfurii, fierbătorul de apă și alte cumpărături.

Cele trei fetițe au stat pe jumătatea banchetei din spate. Mai mult una în brațele alteia decât una lângă alta. Cealaltă jumătate de banchetă era plină de cumpărături, de sus până jos. Iar portbagajul abia s-a închis.

A fost scurt. Am mai deschis o dată ușa la taxi, în spate, să le spun fetelor pa. Erau vesele. Foarte vesele.

Doamna I. părea copleșită de ce se întâmplă. Părea pierdută. Nu prea știa cum să mulțumească și totodată părea puțin jenată că o tot ajut cu pungile grele.

Am acceptat invitația orbește, la telefon, acum vreo săptămână. Abia după aceea, pe e-mail, am aflat concret ce va însemna această competiție a binelui. Nu regret nicio clipă că am fost parte din asta. A fost pentru prima dată când shoppingul într-un hypermarket mi s-a părut distractiv și a avut și scop nobil.

Cu cei 4.200 de lei am reușit să cumpărăm TOT ce era pe lista de bază și TOT ce era în “poveste” și apărea ca o “dorință”. Mai mult, am reușit să cumpărăm și lucruri în plus.

Anca, Alexandra, Florin, mi-a făcut mare plăcere să fac asta alături de voi. Ieri, după eveniment, am plutit toată ziua. Mulțumesc United Way pentru invitație!


Dă mai departe dacă ți-a plăcut și abonează-te prin e-mail dacă vrei să fii la curent cu tot ce scriu pe viitor:

S-ar putea să te intereseze

2 comentarii

  • Reply
    Anca
    31/05/2016 at 14:40

    Wow! Ce frumos ai scris, Ariel! Ai ridicat stacheta sus de tot! Mai bine scriam ieri, imediat am ajuns. A fost foarte faina energia pe care am simtit-o ieri de la toti oamenii care au participat le eveniment, si desi eram obosita de la caldura si alergatura printre rafturi, as mai fi luat-o de la capat daca era nevoie.

    Cum e comentariul ăsta? Thumb up 1 Thumb down 0

    • Reply
      Ariel
      02/06/2016 at 16:28

      Eu mereu prefer sa scriu imediat dupa, ca sa simt energia aceea. :D Merci de apreciere.

      Cum e comentariul ăsta? Thumb up 0 Thumb down 0

    Vezi alte comentarii:

    Comentează