A râs, dar nu s-ar fi dat

Am fost pe Lipscani azi… şi mi-a luat ceva să mă prind cum dracului se ajunge Fire. Şi nu e ca şi cum nu am fost niciodată acolo, am fost de SUTE de ori!

Lipscaniul este totul o groapă. Dar totul. Se merge pe nişte bucăţi de lemn, iar în rest e noroi şi “groapă”. Cum mergeam eu azi pe un lemn din ăla, din faţă vine un grup de copilaşi. Erau de vârsta mea cred, şi nu ştiu de ce dar mie îmi păreau puţin outsiders (în sensul că se uitau în stânga şi în dreapta exclamand: “Ah, aici era Fire ăla?” şi altele).

Şi deci eu vin pe lemn, ei vin pe lemn, eu vin pe lemn, ei vin pe lemn, în frunte cu o tipă, eu vin pe lemn, cu capul înainte… ei nu se dau la o parte, eu mă dau putin într-o parte… ei nu… eu calc putin pe noroi şi dau să-mi rup capul în gropi. Nu cad de tot, dar mă dezechilibrez şi mă prind de un perete. Tipa din frunte râde.

Apoi m-am prins că este posibil să fi călcat strâmb (şi) pentru că m-am holbat puţin îndelung la tipa aia. lol.