Am fost așezat pe un scaun ce, recunosc, numai confortabil nu era. Era unul dintr-acela, vechi, în ton cu camera din fața mea. Camera de fotografie adică. Care numai cameră nu era, ci un fel de cutie mai mare decât capul meu.
Gâtul mi l-am băgat într-un fel de “holder” de gât. De la distanță arăta a ceva aparat de tortură. De fapt era un simplu suport de gât care te ajuta să nu miști prea mult.
Am aflat apoi de ce – trebuia să stau cât de nemișcat puteam vreme de aproximativ 20 de secunde, cât dura să mi se facă poza.
M-am așezat. Mi-am pus gâtul în suport și am stat. Mi-au aprins vreo 3 lumini puternice în ochi și mi-au zis că aș face bine să stau acolo cuminte, privind spre obiectivul camerei, ca să mă pot obișnui cu lumina puternică.
Am ascultat cuminte.
20 de secunde s-au transformat în aproximativ 20 de minute. Sau așa părea.
Scaun neconfortabil, suport de gât care începuse să mă enerveze, lumină puternică în ochi – încet-încet începeam să mă gândesc că de fapt nu mi se face o poză, ci sunt cu adevărat torturat.
Doi băieți de treabă de la FotoHub stăteau cu mine, îmi făceau poze, îmi ziceau că știu și ei cum este să stai pe scaunul acela și-mi tot povesteau lucruri despre ambrotipie.
Așa mă vedeam prin “cutie”. Cu susul în jos adică.
Ștefan, unul dintre ei, chiar mi-a povestit cum aceste fotografii pot ieși sau nu, fără nicio explicație. Există chiar un fel de mit care zice că dacă-i lună plină aceste poze nu ies. E ceva “alchimic” în toată metodata aceasta de fotografiere.
Ceva ce fotograful nu prea poate controla, ci poate doar spera.
Înainte să fiu așezat pe scaun am văzut alte fotografii făcute prin această metodă. Erau alb-negru (de fapt gri, pe fundal negru) și erau pe sticlă. Toate portretele făcute prin această metodă erau cumva “cutremurătoare”. Erau extrem de expresive. Am mai făcut portrete la viața mea. Cu Instagramul îmi mai fotografiez prietenii. Și uneori portretele nu exprimă mai nimic.
Apoi mi-au explicat băieții că în 99% din cazuri, atunci când pozele ies, ele chiar sunt foarte expresive pentru că timpul de expunere este unul mare – precum ziceam, de vreo 20 de secunde. Lucru care te obligă să treci prin mai multe stări.
Așa arăta portretul meu imediat după ce-a fost scos din “cutie” și dus în camera obscură, tratat cu naiba-știe-ce. încă nu “apărusem” complet pe sticlă.
Oricât ai vrea să ai o poză în care să zâmbești – nu poți. În 20 de secunde vei trece prin mai multe stări, respectiv expresii. Astfel că portretele prin ambrotipie sunt, uneori, cutremurătoare, și într-un mod “straniu” extrem de expresive, pe cât de lipsite de expresii.
Când placa (adică bucata de geam) a fost “unsă” cu argint și dată cu nu-știu-ce-substanță, Alex (un alt membru al FotoHub) a ieșit din camera obscură și a băgat placa în cutia (sau aparatul foto) din fața mea.
“Ești gata?”
Stăteam pe scaun de peste 10 minute. Aș pune pariu ca am stat 20. Dar poate mi s-a părut.
Eram mai puțin gata ca la început. Eram deja frustrat că-s torturat cu voia mea. Lumină puternică în ochi? Suport de gât? Serios?! Toate astea pentru un portret ce cu iPhone-ul se face într-o milisecundă?!
Dar tocmai de aceea în ziua de azi uneori nu te recunoști în portretele făcute cu aparatura modernă. Căci ele pot declanșa foarte repede și pot “scoate din context” o expresie facială. Un zâmbet, spre exemplu, care a durat 2 secunde.
Alex și-a scos ceasul de buzunar și mi-a zis “Privește în obiectiv. O să fie fix 20 de secunde. Încearcă să nu te miști prea mult. Poți clipi, dar nu mișca tot capul.”.
A luat capacul de pe obiectiv n-a durat 2-3 secunde că simțeam cum, fără voia mea, mi se mișcă tot capul, toată față, tot!
Și asta se poate face prin ambrotipie… plus multe alte chestii – precum mărțișoare. :)
Mi-era că o să stric poza! După ce că uneori aceste fotografii oricum nu ies – cum era s-o stric fix eu, mișcându-mă?!
Apoi a pus capacul înapoi pe obiectiv. Gata. Imortalizat în timp și spațiu, pe o bucată de geam, în argint! Am portret în argint! Câți oameni se pot lăudat cu un astfel de portret, despre care tot băietii de la FotoHub mi-au zis că rezistă mai mult ca orice altă poză imprimată în ziua de azi pe hârtie?!
De obicei când nu știu ce înseamnă un cuvânt mă duc la DEX. Dar în DEX, cel puțin în cel online, nu există cuvântul “ambrotipie”. Uite.
Ei bine, ambrotipia este o tehnică veche de fotografiere. Ambrotipia este o “tehnică de pionierat în fotografie care creaza un obiect fotografic unicat prin impresionarea unui strat de argint pur pe suport metalic sau sticlă”.
Și în ziua de azi, din câte înțeleg, nu se mai practică. Și ani mulți de zile nimeni n-a practicat-o… tocmai pentru că nu-i cea mai practică metodă de a fotografia.
Dar FotoHub face asta. Și dacă sunteți interesați să vă importalizați față pe o bucată de sticlă, în argint, sunt sigur că ei vă pot ajuta cu o experiență pe cinste, chiar dacă la început poate suna a tortură.
Ca idee, FotoHub este un spațiu genial. Este fix în centrul vechi al Bucureștiului, în Pasajul Villacrosse – Calea Victoriei, nr.16-20, la etajul 4.
Și e deschiz zilnic după ora 12. Este un spațiu deschis oricui, dar mai ales celor ce cochetează cu fotografia. Au și un studio improivzat în care cred că oricine se poate juca. Au loc de stat la ceai și un mic bar cu de toate.
Ca să nu mai menționez că se ascultă muzică la vinil, iar mie mi-au pus un album original Bob Marley. Poate d-aia mi-a ieșit atât de bine poza! :)
Da, deci, recomand. Spațiu fain. Oameni extrem de pasionați. Cu multă poftă de vorbăraie despre fotografie. O mini-bibliotecă plină cu cărți pe tema asta. Ce să vrei mai mult?
Comentează