Cândva prin 2015 citeam o carte din care învățam următoarea lecție: creierul tău este un mincinos. Și asta-i bine, dar e și rău.
Dualitatea asta, conștiință / creier, mă fascinează. Cum este posibil să ajungem, noi, oamenii, să ne dăm seama că cea mai “inteligentă” bucată din corpul nostru, cea fără de care noi n-am fi așa de deștepți precum suntem, decide uneori că-i mai bine să ne mintă? Ironic, tot ea este cea care, într-un târziu, ne-a “permis” să înțelegem că uneori ne minte. Complicat.
Oamenii-s făcuți să caute explicații pentru orice. Și nu se liniștesc până nu au ei impresia că au găsit o explicație. Adesea falsă, căci nu cunoaștem adevărul-suprem niciodată. Dar faptul că avem o explicație care, într-o oarecare măsură are sens, ne calmează și ne permite să ne vedem mai departe de viață. Am vaga impresie că uneori asta se întâmplă și cu depresia, printre altele: nu reușești să-ți explici anumite lucruri și cazi în abis. Creierul tău caută și caută și caută și aproape că devii o legumă. Am aici un material despre depresie.
Un truc pe care-l folosesc când mă supără ceva în viață este să caut o plus-valoare în cele întâmplate. Când, acum niște ani, un angajat mi-a furat bani … am simțit că mor pe dinăuntru. Am simțit c-o iau razna și că tot ce pot să fac este să închid afacerea. Dar mi-a trecut după ce am căutat ceva pozitiv în întâmplarea mea negativă. Și am găsit cea mai mare explicație – dacă acel angajat nu fura suma aceea de bani, eu n-aș fi găsit o metodă să repar “gaura din sistem” și poate mai târziu s-ar fi furat mai mult, fără știrea mea. Ar fi fost “prea târziu”.
Gândul ăsta m-a ajutat să trec peste întâmplare, să accept că “atât m-a costat” să evoluez și să duc treaba mai departe. Episodul ăla negativ mi-a dublat afacerea în următorul an, în mare parte.
Și de-a lungul vieții am folosit acest “truc” sau “exercițiu”, spune-i cum vrei, ca să nu-mi permit să pic într-o “supărare” care m-ar face să pierd vremea, să devin legumă. Adesea merge. Dar, firește, uneori nu.
Voiam să ajung undeva cu acest text, dar până aici aș putea zice că am scris doar o introducere foarte lungă. Încă nu reușesc să scriu succint se pare. Nu-i nimic, mai exersez.
Creierul nostru este genial. Asta-i cert. Ce-l face, însă, și mai fain, este faptul că îmi permite să-l judec, așa cum am făcut-o și mai sus și o s-o fac și acum. Creierul nostru este prăpăstios. E dur. E rău. Bine, pot accepta că poate scopul cu care ne duce în extrem este pentru a scoate ce-i mai bun din noi – dar asta contează mai puțin acum.
Mi se pare că-i foarte-foarte ușor să trăiești în amintiri – fost business, foste relații, foști ani, foste etape de viață, foste vremuri. Și e crunt. Și când pățești asta, creierul tău face asta întenționat. (Sau așa vreau să cred eu – ziceam mai sus că oamenii caută explicații pentru orice, nu?).
Dar fără momentele alea crunte poate că n-ai învăța lucruri noi despre tine și viața ta, pe care n-aveai cum să le înveți atunci, “în prezent”, adică în actualul trecut. E dureros să pici în capcane din astea ale creierului – spune-le depresii, spune-le cum vrei – și nici nu cred și nu vreau să spun că-s necesare aceste experiențe.
Dar, uite, mamaie a rămas singură. După zeci de ani de stat în casă cu tataie și trăit în simbioză perfectă. O vizitez pe mamaie cam o dată la 4-5 zile. Nu-i destul pentru ea. De fiecare dată când ajung acolo, este deprimată. E prinsă în trecutul ei. Fotoliul lui tataie din sufragerie este gol, nemișcat. Radioul de lângă, la fel. Deși am reușit să-i facem un plan mic de viitor, să îi luam bilet de avion spre Anglia, s-o facem să înceapă “o nouă viață”, ea n-are cum să nu pice în trecut, să nu-și analizeze toată ziua viața de până acum.
Stau cu ea una-două-trei ore. Se deschide în fața mea și anumite subiecte par stupide. Pentru mine. Pentru ea, însă, nu-s deloc stupide. Stăm de vorbă și îi vorbesc de viitor, de planuri, de cum cred că ar trebui să se entuziasmeze pentru ce urmează. Și de fiecare dată când plec de la ea, din pragul ușii îmi oferă cel mai mare zâmbet. Poate pentru că-i sunt drag. Poate pentru că-s “viitorul ei”. Poate pentru că a ajutat-o să vorbească cu cineva ce avea pe suflet. Nu știu. Dar zâmbetul ăla este esența unui mindset care își mută focusul de pe “trecut” pe “viitor”. De pe “nu vreau să fac nimic, sunt tristă” pe “știu exact ce-am de făcut, mă apuc să-mi fac bagajul”.
Cred că e important ca uneori să te uiți în urmă (și e posibil să fie dureros), dar niciodată să nu te oprești din mers înainte. Lasă gândurile și amintirile să te învețe, dar nu să te facă să te întorci din drum. Oricum ar fi imposibil. Ce a fost, fie că a fost bun sau rău, n-o să mai fie nicidecum identic. O să fie altfel. Poate mai bun. Poate mai rău. Dar dacă vrei să aduci vremea “aia” înapoi, relația aia înapoi, afacerea aia înapoi, momentul ăla înapoi, fiind sigur că acum ar fi mai bine ca atunci… atunci fă-o.
Dar fă-o mergând înainte și făcând lucrurile să fie mai bune ca ce-ți amintești.
Dar nu uita următorul aspect: creierul este un mincinos. Și amintirile noastre sunt, adesea, doar pozitive. Ce nu ne-a convenit, ce nu ne-a plăcut, ce ne-a făcut rău … este uitat. Și dacă nu uitat, omis.
Am fost acum două zile să văd filmul Octav – probabil cea mai bună producție locală de film. Imagine, culoare, sunet … totul demn de Hollywood. Nu-i tocmai genul meu de film. E un film despre prezent și trecut. Și durerea amintirilor. Și puterea de a merge înainte cu capul sus. Un subiect pe care prefer să-l cred simplu și omniprezent, deși clar nu este “simplu”.
Filmul m-a plictisit. Așa-s eu, mă plictisesc repede la subiecte de genul ăsta. Am dramele mele dureroase și nu-mi place să pierd vremea în dramele altora, fictive, dintr-un film. Dar discuția de după, cu actorii, cu Marcel Iureș, cu producătorii… alea au dus la textul de mai sus și, evident, la gândurile pe care le-am avut înainte să scriu textul.
Aș recomanda filmul doar pentru că dacă o plictiseală te poate duce la asemenea gânduri, poate că nici plictiseala asta nu-i atât de rea. :)
Comentează