Şcoală

Cum mi-a schimbat internetul viața

Primul meu website, prima mea carte de vizită și… am același număr de telefon până-n ziua de azi – pe vremea aia era de la Connex, însă, haha!

Tu-ți amintești când anume ai văzut prima dată un calculator?

A coincis oare cu momentul în care ai și pus mâna pe mouse și l-ai mișcat?

Eu am trăit treaba asta prin 1997 și aveam frageda vârstă de 6 ani. Nu înțelegeam mare lucru din ce face de fapt un calculator, dar știam că este un obiect foarte scump și important, cu care trebuie să am grijă.

Apropos, pe vremea aia monitorul și calculatorul în sine erau foarte-foarte mari față de cum sunt acum. Bine, și totuși erau mici față de cum erau cu 20 de ani înainte.

Am avut noroc de un tată prietenos cu tehnologia și de o mamă care m-a încurajat să pun mâna și să încerc – deși, fie vorba între noi, nici ea nu știa ce face un calculator.

Dar, cred, ceva în interiorul ei îi spunea că dacă voi petrece timp la calculator, încet-încet, voi învăța să-l utilizez.

Îmi amintesc și acum că pe vremea aia era la mare modă să zici despre cineva că este “calculatorist”, și asta automat însemna că era un om deștept, cu un salariu bun, cu un loc de muncă calumea.

Într-o vreme așa au început să zică și despre mine bunicii mei. Eram tocilarul care pierdea ore în șir în fața monitorului.

Iar apoi, pe la începutul anilor 2000, ai mei au tras internet în casă.

Nu știu de unde știa tata ce este internetul și cum funcționează, sincer. Habar n-am. Dar, cert este că a știut să-mi arate bazele: cum se deschide un browser și cum se caută pe Google ceva.

Ăla-i momentul care, cred eu, mi-a schimbat radical viață.

Ăla-i momentul în care eu, Ariel, copil de ±10 ani, am început să mă diferențiez de ceilalți copii de vârsta mea, de colegii din școală, de prietenii de la bloc etc.

Dacă părinții mei nu puneau atunci internet acasă și nu mă încurajau să “sap” în internet, eu sunt destul de sigur că azi nu aveam un blog și nu scriam acest text.

Ca orice copil, am descoperit atunci și jocurile online. Lucru care pe părinții mei nu părea să-i sperie, singura lor rugăminte fiind să mai ies și afară la aer. Am ținut un oarecare echilibru între orele de la calculator și orele de petrecut afară pe role cu gașca de copii din spatele blocului.

Și, ce să vezi, câteva luni mai târziu aveam site-ul meu.

Ce ar avea un copil pe un site, un CV personal, sau ce?

Ei bine, ofeream gratuit spre download add-on-uri pentru jocul meu preferat: Midtown Madness 2. Era un joc cu mașini care se putea juca online.

Îmi promovam site-ul în timp ce mă jucam și eu, pe serverele online. Nu știam să monetizez ce fac, dar știam să analizez traficul pe care-l aveam pe site.

Ai mei nu aveau habar ce fac.

Iar pe mine, acum, dacă mă întrebi cum am știut să fac un site … well… am fost autodidact. Iar asta cred eu că-i frumusețea internetului: te învață că poți să fii autodidact. Te împinge să fii așa.

Restul e istorie, căci ce-a urmat după aceste momente definitorii m-a modelat 100% în omul care sunt azi.

Dar ca să rezum rapid: un an mai târziu făceam site-uri pe bani pentru clienți reali din România. Nu știam cât ar trebui să cer, nu știam ce-s alea facturi … dar eu făceam site-uri și încasam bani.

Părinții au început atunci să înțeleagă faptul că nu doar mă joc pe calculator, ci efectiv lucrez.

Și de acolo n-a mai fost decât un pas până când mi-am făcut un blog și am început să scriu pe el.

Și de atunci … să fi tot trecut vreo 14 ani.

14 ani de arhivă personală și evoluție “pe internet” datorită uneltelor de care am avut parte.

Și scriu rândurile astea pentru că de multe ori m-am uitat în urmă și am mulțumit, așa, Universului, că am avut oportunitățile astea și niște părinți faini.

Căci în jurul meu, când eu făceam site-uri, cei de vârsta mea abia descopereau cum se mișcă mouse-ul. N-o zic cu aroganță… ci doar spun că am avut parte de niște oportunități un pic mai devreme.

Ei bine, azi, în contextul actual de criză sanitară globală, în care nu știm clar dacă începe școala sau nu în septembrie, m-aș fi așteptat ca TOATĂ LUMEA să aibă acces la internet și aparatatură mult mai puternică decât ce aveam eu când eram copil.

Dar, nu, viața nu e chiar așa – cum eu am avut niște avantaje în copilărie, alții au niște dezavantaje acum. Nimic nou: n-avem cu toții șanse egale în viață.

Câteva statistici despre elevii din România în perioada recentă de pandemie.

În România, 1 elev din 3 nu a avut acces la educație în perioada pandemiei pur și simplu din lipsă de aparatură și internet.

Da, azi, în zilele în care până și bebelușii au cont de Instagram.

În tot acest context, Vodafone ia atitudine și vine în ajutorul elevilor din toată România care nu au acces în prezent la educație (susținându-i cu resurse fizice și digitale totodată).

Iar noi putem să punem umărul făcând donații de 2, 5 sau 10 euro – donații pe care Fundația Vodafone le va dubla. De donat se poate dona aici, unde sunt și toate detaiile necesare și transparență absolută despre suma strânsă și dublată.

Și pentru că nu totul stă în “acces”, ci și efectiv în programe educaționale faine, Fundația Vodafone are și un program care se numește “Școala din valiză” – prin care oferă elevilor masterclass-uri și acces la o bibliotecă digitală. (Am avut șansa să văd un astfel de masterclass și … da, aș fi vrut să am acces la așa ceva în copilărie…)

Și să nu uităm: cei care rămân în urmă cu evoluția tehnologiei sunt cei care suferă cel mai tare (uite-te la bunicii noștri … văd viața complet diferit de cum o vedem noi).

Împreună nu lăsăm niciun elev în urmă. Și asta ne va ajuta tot pe noi, în viitor, când noi vom fi “bunicii”, nu?


PS: Ca să pui umărul nu este necesar să fii client Vodafone.

PS2: Vor exista oameni care-mi vor zice: “Oamenii din mediul rural n-au nici măcar WC, iar tu vrei să le dăm tablete și internet?” – iar eu răspund în avans:

Da, cred că este un cerc vicios: oamenii nu au WC pentru că nu au acces la educație. Oamenii iau decizii proaste pentru că n-are cine să-i îndrume. Dar arată-le că se pot educa singuri, arată-le cum, și nu-i vei mai putea opri.

În ziua de azi copiii nu mai pun întrebări părinților, ci caută pe internet și apoi își educă părinții. Paradigma s-a schimbat.

PS3: Cartea de vizită din fotografie am găsit-o acum câteva luni, printre lucrurile personale ale bunicului meu, imediat după ce a plecat dintre noi. A fost șocant pentru mine să văd cartea asta de vizită, uitasem că mi-am făcut vreodată așa ceva … Și mai mult ca orice am apreciat că el a păstrat-o tot acest timp. #pieleadegăină


Dă mai departe dacă ți-a plăcut și abonează-te prin e-mail dacă vrei să fii la curent cu tot ce scriu pe viitor:

S-ar putea să te intereseze

3 comentarii

  • Reply
    1001case
    10/08/2020 at 14:52

    O poveste interesanta intr-adevar! Like :D

  • Reply
    Mircea
    19/08/2020 at 14:07

    w3ed.net
    Never forgetti

    • Reply
      Ariel
      01/09/2020 at 15:42

      haha, ce tare. <3 one love

    Vezi alte comentarii:

    Comentează