Daniel Lungu, elev în Pătrăuți, merge zilnic câte o oră jumătate spre școală și înapoi spre casă

Azi am fost în Pătrăuți și l-am cunoscut pe băiețelul din poza de mai sus. Venea zâmbind spre noi, grupul de bloggeri ce stăteau lângă biserica din Pătrăuți.

Bloggerii mei dragi fotografiau biserica peste gard. Eu, nefiind prea fascinat de biserică, am observat că în zare erau vreo 50 de elevi, ce veneau în grupuri-grupulețe. Toți, fără excepție, veseli, zâmbind, râzând.

Am îndreptat DSLR-ul spre ei și am tras, să văd ce scot. Nu-mi place să trag cu DSLR-ul. Nu mă prea pricep. Când a ajuns băiatul din poză aproape de mine l-am oprit și l-am întrebat dacă pot să-i fac o poză cu telefonul. A acceptat instant.

L-am rugat să ni se prezinte, căci între timp atenția bloggerilor mei dragi se mutase de la biserică la elevi și la, implicit, la Danielul meu.

“Daniel Ionuț Lungu, elev în clasa a 3-a”

Se prezentase de parcă era la interogatoriu.

“Vii de la școală, nu?”

“Da.” zise pozând, ca o vedetă obișnuită cu paparazzi deja.

“Și ai o materie preferată?”

*tace, dar cugetă*

“Îmi place mai mult româna decât matematica…”

Cu Daniel, precum ziceam, erau și alți elevi. I-am întrebat dacă-s din Pătrăuți sau vin de mai departe, căci observasem că erau cam mulți copilași pentru un singur sat, care la prima vedere părea destul de mic.

“Venim din alt sat. Mergem în fiecare zi câte trei ore.”

TREI ORE?!?!?! (am țipat aproape. de-a dreptul șocat?!)

“Trei ore, zilnic, pe jos?! Sau cu autobuz?”, am întrebat.

“Nu avem autobuz, nu ne face școala. Iar autobuzul care merge spre sat nu ne ia. Iau doar oameni mari. Noi suntem prea mici.”

“Și mergeți pe jos?!”

“Da. Pe jos-pe jos.”

“Acum e ora doisprezece. La ce oră ați intrat? La cât ajungeți acasă?”, eu tot mai șocat.

“Păi ajungem pe la ora unu și jumătate. Facem o oră jumătate dus, o oră jumătate întors. Și dimineața intrăm la șapte. De la cinci și jumătate plecăm de acasă.”

Și eu mă plângeam când mergeam la școală că mă trezeam la șapte și făceam 30 de minute? Cu tramvaiul?

Daniel m-a impresionat. El, în mod special, deși și ceilalți colegi ai lui erau deosebiți.

Câtă putere să ai să mergi la școală zilnic în aceste condiții? Și deși e ianuarie, afară sunt 4 grade celsius. Și nu e pic de zapadă pe jos. Cum era dacă era zăpadă de un metru, cum e adesea pe la satele din România?

“Ce vrei să faci când te faci mare?”, l-am întrebat curios.

“O să-mi iau mașină.”

“Și ce vei face cu ea?”

“O să merg la târg, în oraș.”

“Alți frați mai ai?”

“Da, câțiva.”

“Câți? Ești cel mai mic?”

“Cinci. Eu sunt cel mai mic.”

Pe Georgiana a luat-o la un moment dat în brațe și i-a zis că-i frumoasă. A scris și Georgiana despre el aici.

Cum ar fi oare să-i pot oferi lui Daniel și altor colegi de-ai lui o bicicletă? Una simplă, mică, de copil. Totodată să-l învăț să-și repare bicicleta dacă face pană vreodată. Și să-i iau și un u-lock rezistent, să nu-i fie furată.

În loc de trei ore ar face maxim o oră pe zi pe drum.

Viața e grea la țară. Dar e simplă și frumoasă. E grea doar din perspectiva mea. Sau a noastră. A celor care nu stăm acolo.

Am speranța că Daniel poate face o schimbare. Pare un om bun. Trebuie să credem în cei mici. Nu vreau să mai aud chestii de genul: “Noua generație este vai de capul ei.” – nu este.

Am speranța că Daniel este o picătură în oceanul viitorului nostru. Și cred că o bicicletă pentru el ar fi o picătură superbă în oceanul vieții lui. Ar fi atât de tare să găsim o bicicletă pentru el undeva în Suceava și să i-o trimitem.

Când am plecat, Daniel (cel din stânga pozei) și cele trei colege au alergat după autobuz și ne-au făcut cu mâna. Petrecuseră deja 30 de minute cu noi. 30 de minute pe care altfel le-ar fi petrecut în drum spre casă.

___

Au mai scris: Carmina, Andra, Alex, Cristi, Adina, Georgiana, Lavinia și Mugur.

TFB7 este o tabără organizată de FotoUnion cu ajutorul Consiliului Județean Suceava.

---