Dar multora le este frică…

Îți amintești cum era prin școala generală sau prin liceu când cineva se lua de tine și, culmea, amicii tăi nu se băgau să-ți ia apărarea?

Sau poate erai chiar tu unul dintre acei amici care nu se băgau? Irelevant, sigur știi situația și cel mai probabil cunoști și sentimentul.

Anul ăsta se fac zece ani. Zece. 10. Zece ani de când am fost exmatriculat din liceu. Povestea pe scurt? Am fost naiv și am scris, pe la vârsta de 15-16 ani, chiar aici pe blog, niște lucruri pe care le consideram ‘greșite’ despre școala mea. Nu orice școală, ci școală privată, un business.

Zic “naiv” pentru că atunci când ești mic (implicit naiv) nu prea ai frică.

Am ajuns la 26 de ani, mă uit în jur, și ceva este în neregulă. Fie am rămas eu naiv. Fie cei din jur sunt căcați pe ei de frică.

Zi de zi văd prieteni, vecini sau simpli necunoscuți pe stradă care nu iau nicio atitudine, deși sunt martorii unor lucruri cu care (pretind ei) că nu rezonează.

Stai, e greu de explicat, hai să dăm un exemplu:

---

Acum vreo două săptămâni eram în mașină cu Marina. Conduce minunat, am toată admirația pentru ea. În drumul nostru dinspre aeroport spre casă am dat de un cetățean care părea beat. Conducea foarte încet, trăgea ciudat dreapta-stânga. Marina mi-a atras atenția asupra lui atunci când s-a întrebat, foarte ‘feminin’, “Ce căcat face ăsta?”.

L-am depășit la scurt timp după ca să vedem că stătea cu ochii în telefon. Dobitocul. Chiar părea beat. Am concluzionat că-i prost, i-a dat un mic claxon și ne-am văzut de drum.

Ironia face că la 30 de secunde de depășire am prins o barieră de tren. Tipul ne-a prins din urmă și a rămas blocat în fundul nostru.

“Deschide-mi ușa, vreau să mă duc să-i zic să termine cu telefonul ăla, că-i iresponsabil și idiot.”, i-am zis Marinei.

Eu știu cât de mult înseamnă pentru mine să vină un străin și să-mi zică ceva. Fie că-i de bine, fie că-i de rău, mereu mă uimește. Dacă-i de bine, apreciez. Dacă-i de rău, încerc să înțeleg unde greșesc și să mă adaptez. Oricum … mereu apreciez că cineva-și face timp să-mi zică mie ceva.

În glumă sau nu, Marina m-a blocat în mașină și mi-a zis să-l las pe dobitoc în pace. În fine, am 1.74, nu se sperie nimeni de mine, sunt slab și micuț … și non-violent. Voiam doar să-i zic că-l rog din suflet să fie mai atent, că pe noi ne-a încurcat și îi încurcă și pe alții.

Nu eram doar cu Marina în mașină. Mai eram cu încă doi prieteni. Și toți trei m-au sfătuit “să nu cobor la el”.

“De ce? De ce să nu-i zic că greșește?”, i-am întrebat.

“Chiar crezi că o să-i pese?”, mi-au răspuns aproape în cor.

“Îi zici degeaba.”, a fost concluzia.

M-au enervat răspunsurile lor și, cu oleacă de inteligență, am descoperit cum se iese din mașină. M-am dus țintă la geamul dobitocului care s-a speriat inițial de mine. I-am zis cu frumosul unde a greșit și de ce am venit să-i zic că nu-i bine ce face. I-am zis că mă doare sufletul când văd așa situații. (și chiar mă doare)

A răspuns politicos, mi-a mulțumit că i-am atras atenția și apoi, după ce s-a ridicat bariera, a plecat ca ultimul cocalar, în viteză, cu ochii tot în telefon.

“Chiar te așteptai să înțeleagă ce-i zici?”, au răs de mine cei din mașină.

---

Eu când iau atitudine, o fac pentru mine, nu pentru alții

Ce-am observat că mulți oameni din jur nu înțeleg este că eu iau atitudine pentru că asta simt să fac. Asta mi se pare corect și firesc să fac. Asta-mi zice creierul și sufletul să fac. O fac pentru mine. Pentru că aș regreta dacă n-aș face ce simt să fac. Atât de simplu.

“Dar de ce să te complici? De ce să te cerți cu niște proști?”, poate mă întrebi acum.

Pentru că mi-aș dori ca și alții, la rândul lor, să-mi semnaleze atunci când fac o prostie, când îi deranjez, când pot face ceva mai bine…

Spun ce am de spus străinilor din jur pentru că aș vrea ca și ei să-mi spună mie ce-au de spus. Pentru că vreau ca în jurul meu lucrurile să se ducă într-o direcție mai bună. Și indiferența, statul deoparte, nebăgarea în seamă cu străinii, “nu e treaba mea”, “eu prefer să fiu Elveția-style” și toate scuzele astea nu ne duc nicăieri. Dimpotrivă, ne fac să stagnăm.

Mai nou fac asta și pe Facebook…

De parcă nu eram destul de enervant până acum pentru prietenii mei că mă luam de orice cetățean ce consideram eu că face o ‘nedreptate’, acum mă iau și pe Facebook de oameni cu care nu rezonez. Și atitudinea celor din jur este identică. Adică pasivitate maximă. Uneori primesc un like la un comentariu lăsat de mine. Ca și cum cel cu care “mă cert” virtual simte că eu am o bilă albă prin like-ul primit. Și, da, din păcate, ne măsurăm dreptatea în like-uri mai nou.

Dar, în general, lumea vede și trece mai departe. Lumea vede și tolerează. Lumea vede și nu zice nimic pentru că n-are chef să se implice în ‘chestii negative’.

Și pot să înțeleg, cumva, atitudinea asta. Cu toții avem chestii importante de făcut în fiecare zi. Chiar pot să înțeleg că mai bine-ți vezi de drum decât să-i zici unui nesimțit că nu-i bine să-și arunce gunoiul pe stradă…

Dar eu, eu Ariel, eu nu pot să văd un om cum aruncă un gunoi pe stradă fără să-i zic părerea mea, acolo, live, on the spot, cu riscul că-mi iau un mare pumn în față.

Așa-s eu.

Și știu că poate nu suntem cu toții așa. Dar chiar cred că, de fapt, în adâncul nostru, suntem așa. Dar multora le este frică.

Este ușor să zici “Uite, dobitocul ăla a aruncat gunoiul pe stradă.” unui amic … dar e foarte greu să te duci la dobitocul ăla și să-i zici că ce-a făcut este mizerabil.

Dar, pentru mine, greutatea asta de ‘a zice verde-n faţă’ celui ce a ‘greșit’ este, de fapt, o mare ușurare. Este modul meu minuscul de a contribui la societatea în care trăiesc. Și cred că dacă mai mulți oameni ar face astfel de acțiuni minuscule … lucrurile ar merge oleacă mai bine.

Zece ani.

Precum ziceam, se fac 10 ani de când am fost exmatriculat. Atunci, când am scris niște adevăruri despre școala mea, ei au decis să mă dea afară. Să scape de mine. Și să mă forțeze să șterg totul, să nu se afle mai departe. Acel ‘pumn’ pe care mi l-au băgat în gură (sau au încercat să mi-l bage) m-a făcut mai puternic. M-a făcut să spun ce am de spus, mereu, veșnic, oricând, oricui, oricum. Și ca dovadă, exmatricularea lor m-a făcut vedetă și textele despre școală au fost citite de muuuult mai mulți oameni ulterior.

Zece ani mai târziu citesc ce scrie o elevă de 14 ani pe Facebook și sunt șocat. Scrie atât de bine. Are argumente cât n-au adulți cu care vorbesc eu zilnic. Gândirea îi este limpede. Și cel mai important lucru, căci aici voiam sa ajung, își asumă.

Ana, o fată de 14 ani, își asumă o poziție clară, fermă.

Să fie tot din naivitatea de care vorbeam la început? Să fie din educație? Să fie genetic? Să fie din bun simț? De ce un copil de 14 ani își asumă o poziție fermă și știe să argumenteze pro și contra în timp ce majoritatea adulților din jurul meu nu fac asta? Mă macină.

Data viitoare când observi ceva ce te-a deranjat, orice, oricât de mic, fă minimul efort de a spune ce-ai de spus (sunt șanse mari să-i intre în cap). Dacă poți, fă și marele efort de a rezolva situația creată de individ.

De ce? Nu pentru că zic eu. Ci pentru că asta înseamnă, cu adevărat, să-ți asumi o poziție. Să faci ceva. Să nu stai pe bară, în siguranță, neimplicat. Pentru că este ipocrit să te plângi de ceva și să nu iei nici cea mai mică măsură în privința acelui ceva. D-aia.

N-am mai scris de mult. Am refulat. În fine.

PS: I’m not sayin’ ‘shaming’ is the solution. I’m just sayin’ that sometimes it’s the least I can do.

---