De ce s-a închis Tribul?

Tânăru’, Matincă, Dinu Cătălin și eu după o competiție biciclistică (vara 2014 cred)

Ieri a fost prima zi în care Tribul n-a funcționat și nici măcar n-a fost zi de vacanță. Asta pentru că Tribul s-a închis și ieri a fost prima zi după ani de activitate în care Tribul n-a funcționat.

În postarea asta, de care tot încerc să mă apuc de câteva zile și tot nu reușesc, o să fac un rezumat al nașterii Tribului și a finalului Tribului, cel puțin sub forma aceea, pe care o știam.

Începutul

Am început Tribul într-o noapte, prin 2010 (aveam 19 ani), undeva spre finalul verii. Începusem să merg cu bicicleta foarte mult prin București (inclusiv până la liceu și înapoi acasă) și știam că pot să fac un ban cinstit din curierat pe bicicletă. Descoperisem pe YouTube tot felul de documentare despre curierii din New York și eram fascinat.

Tot în perioada aia am citit despre conceptul de “social business” – adică un business al cărui scop nu-i profitul, ci rezolvarea unei probleme sociale. Iar problema Bucureștiului în 2010 era aceeași: mașinile sufocau orașul din toate punctele de vedere.

Noaptea aceea am cumpărat numele de domeniu www.Tribul.eu și am instalat un WordPress. Apoi am făcut în Photoshop un logo, așa cum am știut.

Primul logo Tribul, făcut în noaptea aceea …

Pe la 3 dimineața decideam prețul per livrare fără să iau în calcul taxele la stat pentru că nu știam cum se calculează și nici nu-mi păsa. Eram entuziasmat ca naiba. Voiam să fiu ieftin ca să am clienți. Voiam să fac treabă, de altceva nu-mi păsa…

La 7 dimineața maică-mea s-a trezit și s-a dus să-si facă o cafea. Petreceam diminețile cu mama pe vremea aia… pe cât puteam.

Am ieșit super-entuziasmat din camera mea (sufrageria casei în care locuiam cu mama, tata și cele două surori pe vremea aia) și i-am zis că n-am dormit deloc. I-am arătat apoi de ce. Și n-am impresionat. M-a certat atunci că n-am dormit. :)

Tribul a început la finalul lui 2010 (uite o postare din 27 noiembrie 2010). Eram singur. N-aveam nici măcar un PFA sau un SRL în spate. Știam că vreau să fac livrări pe biclă ca să salvez orașul și ca să fac și un ban cinstit. Când am încercat să-mi fac un PFA ca să fac “curierat pe bicicletă” am fost refuzat de statul român pe motiv că am nevoie de carnet de conducere. În fine.

Când a venit iarna dintre 2010 și 2011 am oprit Tribul. Cumva eram mulțumit că “se poate” și nu-mi doream mai mult. Dar m-a sunat Alma de la MioBio.ro, primul nostru client oficial, undeva prin februarie 2011, și m-a întrebat când “revenim”. Atunci m-am motivat teribibil să duc Tribul mai departe. Și asta am făcut. Uite aici ce scriam atunci, mai 2011.

Așă arătam în iunie 2011, luna în care Tribul a început “oficial” să funcționeze. De atunci, iunie 2011, nu s-a oprit până acum, mai 2016… (ps: pana roșie o purtam la mână, era “semnul” curierilor Tribul atunci) Sursă poză – Zoso.

Fast-forward câțiva ani de pasiune și renunțarea la unicul job pe care l-am avut vreodată (într-o agenție de publicitate) ca să mă concentrez 100% pe Tribul … și bine ați venit în 2014.

Mijlocul

Până în 2014 am lucrat sub Asociația MaiMultVerde care a fost de acord să mă ia sub aripa sa.

În 2014, însă, am reușit, cu ajutorul unui om care a crezut foarte mult în mine (și despre care foarte puțini oameni știu – și nu-mi dau seama dacă-i bine sau rău … dar mereu voi aprecia ajutorul și implicarea sa), să deschid un ONG pe numele meu: Asociația Tribul îi zice.

Eu n-aveam banii necesari să fac asta. În 3 ani de activitate serioasă a Tribului nu reușisem să pun bani deoparte sau să fac “afacerea” să fie 100% sustenabilă. Dar să explic de ce…

Pentru mine era important să plătesc tot ce era de plătit. Și erau multe lucruri de plătit: în primul rând curierii și apoi alte costuri. Și le acopeream cu bine. Lunar rămâneau niște bani pe lângă. Puțini. Uneori 100 de lei. Alteori 500. Ceva mai târziu vreo 1000 …

Niciodată nu m-am plătit pe mine pentru că mereu am reușit să îmi câștig banii de chirie și mâncare din altceva: și anume din blogging sau alte proiecte de freelance.

Iar ca să-mi ofer un “salariu” de 1000 lei lunar, trebuia să mai dau statului lunar 700 de lei, aproximativ. Și preferam să nu fac asta. Pentru că nu aveam nevoie de acel salariu. Preferam să las banii în asociație ca să facem tricouri, genți sau alte chestii…

În 2015 lucrurile erau deja așezate și relativ stabile: curieri cu vechime, experiență de lucru, eram (sau încă suntem) cunoscuți … aproape zilnic aveam întâlniri de new-business. Zilnic aveam 2 mailuri și 2 telefoane, cel puțin, cu cereri de ofertă.

Din 2010 și până în 2015 eu am devenit mascota Tribului și Tribul a devenit, într-o mare parte, definiția vieții mele.

Anul acesta, 2016, Tribul a continuat să meargă bine, să crească, să aibă clienți noi, să facă o treabă bună.

Eu, pe parcursul anilor, m-am lovit de tot felul de treburi de care se lovesc antreprenorii: probleme cu clienți, cu angajați, cu statul, cu banca, cu orice.

Aveam zile în care îmi venea să plâng. Dar totodată aveam zile în care eram fericit și apreciam viața și mă uitam în urmă și vedeam că “am reușit” să pun pe picioare acel proiect la care visam …

Nimic nu mă “lovea” atât de tare încât să iau în serios renunțărea la Tribul … După o noapte-două de cugetare eram gata să duc “lupta” mai departe, să fac Tribul mai bun, să încerc constant să schimb Bucureștiul. Amintesc: Tribul este și a fost mereu un ONG care, mai presus de a-mi aduce mie bani (lucru ce chiar nu s-a întâmplat, din păcate, poate pentru că-s un afacerist prost), avea rolul de a face o schimbare în această societate.

Finalul

În Vinerea Mare, fix înainte de 1 mai 2016, pe la ora 11, am primit un telefon de la doamna Mariana, dispecera noastră.

Era o zi aglomerată, cu foarte multe livrări, și aveam deja un curier ce-și luase liber și ne lăsase în fault. Aveam multă treabă, dar asta înseamnă comisioane mari … deci eram ‘veseli’ – mai ales că urma o mică vacanță de Paște.

“Axelanti a avut un accident. Nu poate să mai livreze. Are multe colete la el.”, mi-a zis doamna Mariana.

În anii ăștia de curierat pe bicicletă eu am avut accidente, dar niciodată grave. Și angajații mei și prietenii mei au avut accidente … dar n-aș putea să spun că au fost grave. N-au fost grave-grave.

M-am speriat puțin, desigur, dar am fost asigurat că este “Ok”.

Îl luase SMURD-ul. Nasul era spart.

După ce m-am asigurat că totul este în regulă, am făcut ce cred că ar face orice antreprenor: m-am echipat și m-am dus să ajut echipa ca să nu îmi bat joc de clienți. Am ieșit și am livrat. N-aveam ce să fac altceva.

Fast-forward, că am obiceiul să mă pierd prin detalii, accidentul curierului nostru a fost considerat “Accident de muncă“.

Și de aici lucrurile s-au dus într-o direcție greșită.

Am ajuns la ITM (Institutul Teritorial de Muncă), la secția de poliție din zona locului în care a avut loc accidentul și în tot felul de alte locuri ale “Statului”. Și mi s-a dat în cap iar și iar și iar și iar. Și mi s-a dat și pe merit: căci ca “Președintele Asociației Tribul” aveam anumite responsabilitați și obligații despre care, din păcate, chiar nu știam. Tind să cred că nu-s singurul “mic antreprenor” care are probleme imense de informare când vine vorba de acte, birocrație, tot felul.

M-am trezit brusc în mijlocul unei situații deloc drăguțe. M-am “trezit” la realitate și mi-am dat seama că toți “curierii mei” sunt sub responsabilitatea mea și că dacă vreodată unul din ei rămâne lat, eu mă trezesc destul de repede într-un arest preventiv, probabil.

În viață am învățat să-mi asum lucruri. Uneori ne asumăm lucruri orbește. Cum făcusem eu.

Alteori ne asumăm conștient.

Primele două săptămâni după accident au fost urâte. Mă străduiam să înțeleg în ce naiba am intrat și cum pot să ies… cum pot să repar… ceva ce nu-s sigur că am greșit eu.

Accidentul curierului s-a întâmplat în Parcul Tineretului într-o groapă. Curierul a luat groapa și i s-a rupt pipa, care ține ghidonul. A rămas cu ghidonul în mână și și-a spart față. Dur. Dureros. Singur, într-un parc, cu o groapă …

În cele două săptămâni am fost, să zicem, deprimat. Pentru că pe zi ce trecea conștientizam că Tribul nu era tocmai “un trib care voia să salveze Bucureștiul”, ci era un monstru care-mi scăpase de sub control și care mă băga în căcat. Vorbesc metaforic pentru că-i mai ușor așa.

M-am gândit mult

M-am gândit mult dacă vreau să-mi mai asum toată treaba asta având în vedere că energia mea este, predominant, oferită acestui monstru… care, culmea, nici măcar nu reușește să mă plătească.

Nu, nu, nu zic că-i vina business-ului meu că nu mă plătește, nu-s nebun. E vina mea. Eu n-am reușit să fac treaba asta să meargă perfect. Dar adevărul este că niciodată n-am încercat cu adevărat, pentru că n-am fost motivat de banii pe care aș fi putut să-i fac din Trib (am mai scris despre asta aici), ci am fost mereu motivat de “schimbarea” pe care o poate produce Tribul meu. De conceptul Tribului. De transformarea orașului meu într-un oraș mai bun, mai curat, mai frumos …

Am avut două întâlniri cu oamenii “de bază” ai Tribului (adică curierii, doamna dispecer și omul care m-a ajutat pe partea financiar-contabilă-whatever). Le-am explicat prin ce trec, ce simt, cum văd situația și că simt că nu pot să-mi mai asum ceva ce îmi face rău, deși, prin definiție, este Tribul acela pe care mereu mi l-am dorit. Ambele întâlniri au concluzionat în: “Hai totuși să încercăm să redresăm situația, să ridicăm prețurile, să facem totul să meargă mai bine…” Oamenii din spatele Tribul au fost “optimiști”. Au tras de mine să nu renunț.

Din păcate, odată ce-am “conștientizat monstrul”, n-am mai putut să văd viitorul luminos …

Am avut întâlniri cu mai mulți oameni, dintre care și clienți ai Tribului. N-a existat om care să-mi zică: “Ariel, da, ai dreptate, renunță la proiect, te ucide, îți face rău…” Toți mi-au zis că sunt fraier și trebuie să merg mai departe… Toți. Toți. Nimeni nu mi-a zis că mă înțelege cu adevărat.

Și când toți îți zic că ești prost, începi să crezi că, bă, ești prost.

Așa că am stat “cuminte”. Am încercat să gândesc o strategie, să pun pe hârtie, să-mi imaginez ce înseamnă în timp, în bani, în oameni, în orice.

Dar problemele se țineau lanț în tot acest timp. Fiecare zi lucrătoare era o zi în care monstrul era încă scăpat de sub control. Luna mai, după accident, a fost un haos intern de neimaginat – în mare pentru că eu, omul care “închega” totul”, era plecat cu capul în lumea depresiilor probabil.

Eram foarte afectat. Nu puteam să fac nimic pentru că constant era ceva ce nu mergea ok și-mi necesita atenția. Și totul mergea din rău în mai rău…

Am închis Tribul

Așa că, într-o zi, pe 26 mai seara, am anunțat curierii că nu mai pot. Deși tot discutasem despre faptul că încercăm să ridicăm prețurile, că reparăm ce-i de reparat, că facem ce-i de făcut… (erau câteva “schimbări” pe care le consideram necesare)

“Let go or be dragged.” îmi tot venea în cap.

De 27 de zile Tribul îmi făcea rău, zilnic. Chiar dacă mi-a făcut bine ani de zile… pus totul în balanță, totul se ducea într-o direcție nasoală.

De ce s-a închis Tribul? nu este o întrebare la care pot să răspund doar cu o propoziție sau o frază.

Am tras linie. Pentru că … asta am simțit, așa mi-a zis instinctul, așa am decis după ce-am discutat cu mulți oameni și după ce-am cugetat foarte mult.

Sunt sigur că textul ăsta este o fărâmă de explicație. Cred că unele chestii chiar nu pot fi explicate.

N-am închis de nebun.

Am închis pentru că nu mai vedeam nimic pozitiv.

Am închis pentru că am pierdut controlul și am simțit că nu vreau să mai încerc să “dresez monstrul”.

Am închis pentru că nu am reușit în atâția ani să fac treaba asta să meargă pe cât de bine ar fi trebuit, dar pe cât de bine nu mi-am dorit cu adevărat (financiar vorbind). Ce ciudat… nu?

Am închis pentru că nu mai vreau să-mi asum ce este de asumat.

Am închis pentru că am simțit. Pentru că mi s-a luat de birocrație și buchete de flori și cutii cu bomboane…

Am închis pentru că simțeam că dacă nu închid sunt un mare ipocrit care luptă pentru o schimbare, dar pentru a duce lupta mai departe trebuie să fac parte dintr-un rahat de sistem corupt…

Sunt un ipocrit și dacă închid și nu mai “lupt”. Știu. Dar prefer să fiu genul ăsta de ipocrit după ce am băgat mai multe fise.

Și colac peste pupăză…

Urmează să primim o amendă care, cică, legal … este între 4 mii și 10 mii de lei. Nu știu din ce bani o voi achita, dar o voi achita. Sunt șanse mari ca pe lângă amenda asta să mai primesc câteva amenzi pentru că n-am știut că trebuia să anunț acest “Accident de muncă” într-un anume termen foarte scurt. Și pentru că nu știam să fac un dosar de caz. Și pentru că și pentru că și pentru că … dar mai ales pentru că nu știam că trebuie să merg cu bomboane. Acum plătesc pe cineva și face asta pentru mine. Doamne, ce trist…

N-are sens să încep să explic cum nimeni nu te poate ajuta pe partea birocratică, cum este foarte greu să te informezi și cum totul e cu fundul în sus în zona asta. Sunt sigur că știm cu toții. Măcar cei care au încercat să-și facă un ONG, un SRL, un ceva … ar trebui să știe.

Colac peste pupăză, acum 2 zile am aflat că curierul accidentat încearcă, cum poate, să mai stoarcă niște bani cerând concediu de odihnă și preaviz, în contextul în care Tribul funcționa pe comisioane și în contextul în care a fost cu noi la masa la toate întâlnirile. Asta mă jignește teribil. Dar teribil.

Hei, Axelanti, man up, este penibil să nu-mi răspunzi la telefon. Îți dăm ce concediu vrei, e ok, dar comunicarea este cheia. :)

Iar în tot acest timp trebuie să recunosc că anii mei de “luptă” pentru un București mai frumos m-au obosit, m-au rănit, m-au costat timp și bani … și simt că vreau o pauză și o viață mai bună.

Vreau să plec, cred.

În liceu colegii îmi spuneau că se duc la facultate în Anglia și le ziceam că-s fraieri, că “oportunitatea” reală este aici… că trebuie să facem ceva frumos aici, că se poate, că nu e imposibil, că este “ușor” să pleci …

Și am crezut cu tărie fraza de mai sus până acum vreo 2-3-4 luni.

Tot mai des încep să îmi doresc o calitate de viață mai bună pentru mine.

Tot mai des mă gândesc că dacă stau aici, în timp ce pot pleca spre o viață mai bună, îmi bat joc de mine.

Și faptul că maică-mea s-a mutat în vara lui 2015 în Anglia știind doar engleză de baltă și acum este bine-merci, fericită, și o ia și pe sora mea cea mică la școală acolo … mă motivează teribil să plec de aici, să merg acolo, să le ajut, să fiu cu ele.

Vreau să plec, cred. Pentru că de prin liceu am început să “militez” pentru schimbarea în bine a mediului meu înconjurător și, printre multe mici victorii, anul acesta mi-am luat “cea mai mare înfrângere”. Bine, o înfrângere pe care, de fapt, o accept. :)

Dar sunt împăcat…

Zilele astea am fost întrebat de foarte mulți oameni dacă sunt “ok”. Merci de întrebări, SMS-uri, telefoane – au fost multe, ca de ziua mea, și apreciez asta. Scuze că n-am răspuns tuturor.

Sunt împăcat cu închiderea asta. Sunt împăcat cu impactul pozitiv pe care l-a avut Tribul asupra Bucureștiului. Sunt împăcat cu cei 6 ani investiți într-un proiect pe care la început puteam doar să mi-l imaginez. Sunt foarte mulțumit de tot ce am învățat în anii ăștia ce cred că au cântărit cât facultatea aia pe care am refuzat s-o fac imediat după liceu… sau poate chiar mai mult.

Cred că este firesc ca uneori să ne schimbăm traiectoria în viață. Eu asta fac acum. Și chiar sunt împăcat.

Nu simt că “omor” Tribul. Am încercat să-l “dau mai departe”. A fost primul meu gând atunci când m-am decis că trebuie să mă rup. N-am reușit să-l “dau mai departe”. Asta este.

Întrebări primite / auzite în perioada asta

–> Merge curieratul pe bicicletă în București? (ca business)

Da. Merge. E multă muncă … și e o muncă grea ca naiba – mai ales pentru curieri. Dar merge. Ca dovadă: în anii ăștia s-au deschis constant firme noi de curierat pe bicicletă. Suntem prieteni cu toții. Îi recomand pe cei de la Kyklos, Sinapseria sau Curierix cu drag.

Dar nu-i genul de business în care eu m-aș băga doar “ca business”. Drive-ul meu a fost unul al schimbării, al unui București schimbat, frumos… N-aș face asta pentru bani.

–> De ce nu vinzi Tribul?

Am primit întrebarea asta de muuuulte ori. Am primit și întrebarea: “Pot să cumpăr Tribul de la tine? Vrei să bem o cafea?”

Zilele trecute am băut câteva cafele de genul ăsta… Dar problema este că, în cifre, Tribul a fost genul de business care n-a “produs” pentru profit. Deși totul poate fi “schimbat” intern, în momentul de față Tribul n-ar fi prea profitabil pentru cine l-ar cumpăra. Totodată, conceptul Tribului este unul care, mă repet iar, nu se bazează pe profit. Tribul fără acest concept în spate moare.

Totodată: prefer să îmi omor singur copilul decât să-l dau pe mână altuia să-l omoare… :(

Toate ‘cafelele business’ avute s-au terminat fără o vânzare, și asta mă bucură … :)

–> Nu-ți pasă de angajații tăi?

Culmea este că îmi pasă și mi-a păsat mereu. În general, jobul de curier este unul foarte prost plătit. Este considerată muncă de jos. Mulți oameni de afaceri cu care am discutat mi-au zis că nu așa se face un business – și anume plătindu-i pe curieri așa bine, haha. Dar Tribul mereu a pus curierii pe primul loc pentru că mereu mi-am zis că dacă angajatul nu-i mulțumit/fericit, atunci totul merge prost.

Unii dintre ei renunță la cariera de curier odată cu închiderea Tribului, unii iau o vacanță și apoi se gândesc să facă treabă solo (pentru că au rămas cu multe contacte, foști clienți etc.) … Iar doamna Mariana, din păcate, chiar își caută un job și mă roagă s-o ajut. Și chiar încerc s-o ajut să-și găsească ceva. (dacă cineva are o idee, please help!)

Mereu am fost 100% transparent cu angajații. Uneori prea transparent and it backfired on me. :)

–> Ce vei face de acum înainte?

Nu știu, n-am un plan, tot ce s-a întâmplat în ultimele 30-40 de zile este absolut spontan și neplanificat.

Dar, precum ziceam mai sus, mă gândesc foarte-foarte-foarte serios să îmi ajut familia care pare că se mută treptat în Anglia. Cu toate astea Bucureștiul va rămâne “casa”, atât fizic, cât și metaforic, sufletește. Iar eu sper să călătoresc tot mai mult, în general.

Sunt foarte multe lucruri de făcut. Sunt entuziasmat de faptul că, odată ce toată închiderea Tribului trece, odată ce trece partea cu amenda bla bla, voi avea brusc mult “timp liber”.

Mulțumesc.

Din 2010, din prima clipă a ideii din capul meu, și până azi (și probabil până la final) am fost constant ajutat de foarte mulți oameni. Tuturor acestor oameni le sunt dator și foarte recunoscător. Aș face o enumerare și aș da link-uri, dar mi-ar fi imposibil să-i scriu pe toți și aș da-o-n bară …

Oricum, ca idee, vreau să menționez în mod special câțiva oameni: mama (care după un punct m-a susținut enorm de mult), tata (care, de fapt, a fost primul curier oficial al Tribului în afară de mine), Camelia (primul contabil care mi-a zis că “nu este imposibil” să fac ceea ce vreau să fac), Andrei (care ne-a făcut geniala platformă SALT într-o noapte și ne-a donat-o), Călin (primul curier care a făcut într-o lună comisioane de 1000 lei salariu), Levi, Turific Bogdan, Lucu, Cătălin, Tânăru’ și Mariana, Matincă, Lulutu, Bolba, Alex Petru, vai de capul meu ce prostie am făcut că am început să vă enumăr… Sunteți enorm de mulți oameni și … vă mulțumesc sincer.

*nu luați personal faptul că nu vă apare numele aici, este o nebunie, cred că fiecare dintre voi simte sau știe dacă ar fi trebuit să fie aici căci probabil v-am mulțumit face2face de-a lungul timpului…*

Mulțumesc oricărui om care a rezonat cu ideea Tribului, care a purtat un tricou Tribul, care a purtat o geantă Tribul, care mi-a cerut un sticker sau un flyer cu Tribul, care a dat un share … care ne-a recomandat sau chiar și folosit. Cu bune și rele … oricui și fiecăruia.

Peste ani voi citi textul ăsta și … o să râd.

“Tot nu mi-este clar de ce închizi…”

“Tot nu mi-este clar de ce închizi…” sau “Ești un fraier că închizi…” sau “Totuși, mai am eu o întrebare!” sau orice alt gând de genul ăsta-i apreciat și voi încerca să răspund frumos și argumentat și transparent… căci ăsta am fost și ăsta sunt. Sunt de găsit pe Facebook sau e-mail sau pe străzile Bucureștiului (încă).

Uite-mă și pe video. :)