Definiția pasiunii – sau cum să ții un workshop cu durere de cap

Când eram prin clasa a 8-a a trebuit să țin un speech în fața intregii școli – și l-am ținut. Era despre fumat și despre de ce nu ar trebui oamenii să fumeze.

Colegii mei de clasă fumau într-o proporție de 80%. Și cu toate astea, pe cuvânt, am fost aplaudat de o sală plină pentru prezentarea și speech-ul meu anti-fumat.

Aia a fost prima mea experiență cu vorbitul în public și a fost groaznică. Lucrasem pentru acel moment peste o lună de zile. Pregătisem textul până la cel mai mic detaliu, iar powerpoint-ul din spate era programat la secundă, cu poze și grafice muncite.

Repetasem textul în fața oglinzii și în fața părinților de extrem de multe ori.

Dar satisfacția de la final, cea venită din acele foarte multe aplauze și felicitări primite după speech, m-a făcut să uit de toată munca grea pe care o depusesem înainte de a veni pe scenă, în fața oamenilor.

Anii au trecut și s-au tot ivit ocazii în care a trebuit să vorbesc în fața mai multor oamenii. Dar cum înaintam în vârstă parcă se intensifica și frica mea de a vorbi în public.

Astfel că mi-am promis că voi face orice este necesar ca să devin un bun public speaker. Pentru început am fost la câteva traininguri despre public speaking. Apoi am citit materiale pe internet și am urmărit o groază de TED-uri. Oamenii învață nu doar făcând, exersând, dar și privind la alții.

Mă trezeam uitându-mă la videouri și habar n-având despre ce-i vorba, ci doar admirând mimica sau limbajul trupului vorbitorului.

Apoi am hotărât: trebuie să și exersez – așa că am construit un workshop și … am lansat invitația.

Primul workshop a fost un eșec – sala fiind goală, dar plină de prienteni sau oameni din familie. Ăsta-i un truc ieftin al oamenilor care vorbesc în public: ca sala să nu fie plină, adu-ți rudele și prietenii.

M-am bâlbâit, m-am pierdut, dar am dus workshopul la bun sfârșit. Ș-apoi am mai ținut un workshop. Ș-apoi altul. Ș-altul. Ș-apoi unul în Brașov (ca să mă scot cât mai mult din zona de confort). Ș-apoi am început să pot să țin workshopuri fără frică, fără emoții, fără să-mi mai tremure mâinile sau vocea în fața unui public de 30-40 de oameni.

Și, asta a fost – mi-am îndeplinit dorința de a putea vorbi în pubic – de a fi un bun public speaker.

Mai am enorm de lucru. Dar punctul în care am ajuns e unul incomparabil cu cel din care am plecat. Am încredere în mine când vorbesc în fața oamenilor. Ș-asta schimbă totul.

Gabriela m-a invitat zilele astea într-un teambuilding al asociației în care-i implicată – ASLS.

Informațiile erau astea: 50 de studenți într-un hotel din Vatra Dornei.

Cum suna pentru mine? A eșec.

De ce? Pentru că:

1. studenții sunt agitați (din cauza/sau datorită? vârstei), ca și elevii.

2. studenții se știau deja cu toți colegii lor – deci puteau să vorbească unii cu alții, să facă miștouri etc.

3. din experiența mea, orice workshop care are mai mult de 20 de oameni devine un calvar.

Rezultatele reale: La primul workshop m-am dus cu o durere incredibilă de cap. Nu mâncasem în ziua aia mare lucru și nici nu dormisem mai mult de 3 ore (și alea dormite în tren, în fund). Eram cu moralul la pământ și prevedeam un eșec, având în vedere analiza de mai sus.

Dar după primele 10-15 minute de workshop mi-am intrat în flow și n-am mai simțit nicio durere. În sală era liniște. Chiar eram interesant pentru ei. Sau poate erau prea obosiți? Nu voi afla niciodată. Cert este că, deși erau 50 de oameni care se cunoșteau, a fost unul dintre cele mai de succes workshopuri pe care le-am ținut vreodată din punct de vedere al implicării publicului.

Exista o dorință imensă de a “share”-ui informații (și workshopul chair despre asta era). Fiecare din sală (fără excepție, pe cuvânt!) și-a luat taskurile în serios. N-am dat de niciun fițos care “n-avea chef”.

Cei care aveau un “blocaj” au fost rugați să ridice o mână ca să pot să-i ajut face2face – și au fost câțiva care mi-au cerut ajutorul și după câteva vorbe lucrurile s-au rezolvat.

La final am spus povestea cu Gandhi și am spus “mulțumesc”… căci e firesc să mulțumești unor oameni care te ascultă vreme de două ore chiar și când le ceri să facă lucruri care cu siguranță îi scot din zona de confort. :)

Am fost aplaudat ca un actor. M-am simțit prost și mai aplaudat decât era nevoie. Unii s-au ridicat în picioare. Am zis cu voce tare: “Mă simt ca la teatru.” ca să mai scap de tensiune.

Am știut că mi-am făcut treaba bine atunci când mi-am dat seama, la final, că nu mă mai doare capul de foame, că nu mai simt nevoia de somn, că sunt, după două ore de vorbit tare (într-o cameră cu 50 de oameni), plin de energie pozitivă și atunci când mai mulți oameni au venit și mi-au mulțumit pentru cele împărtășite.

Pe tren am primit un plic de la organizatorii WinterCamp-ului (I never got it back, guys!). Trebuia să scriu pe o foaie din interiorul lui ce-mi doresc pentru zilele ce aveau să urmeze. Pe lângă faptul că voiam să cunosc oameni de treabă, voiam să am confirmarea (da, uneori caut confirmarea) de la cel puțin trei oameni străini că workshopurile mele au livrat valoare.

Și din nou, desigur, am uitat de toată munca depusă anterior workshopurilor atunci când mai mulți studenți mi-au strâns mâna sau m-au îmbrățișat, după workshop.

Și, în toată aroganța din acest articol, cred că în acest amalgam de cuvinte se găsește definiția pasiunii.

Merci Gabriela pentru că ai tras de mine să vin. Merci Andreea, Lisa, Anca, Oana, Larisa, Bianca, Laura, Raluca x2, Pic, Marius, Andrei, Olivian, Edi, Silvian, Robert – și toți cei al căror nume nu pot să mi-l amintesc acum – pentru că ați fost și sunteți oameni faini. Merci Cristian pentru că ai fost un coleg de cameră pe cinste.

Sper că am muls cu toții vaca din întâlnirea asta. :)

---