Despre cum se plantează idei în capul altor oameni

Acum câteva săptămâni a avut loc un eveniment mare într-un parc central din Bucureşti. Erau multe tarabe cu tot felul de lucruri de vânzare, multe corturi cu workshopuri şi un spaţiu mare de joacă pentru copilaşii trecători.

Eu eram la zona de joacă pentru copilaşi. Supraveghetor, să zicem, fiind, trebuia să interacţionez cu copilaşii trecători şi să le arăt tot felul de experimente uşor de făcut…

Aveam la dispoziţie lumânări, apă, ulei, tot felul de vase, bicarbonat şi tot felul. A fost mişto. Unele experimente mi-au plăcut şi mie. :)

Dar după ce vreme de două ore am tot repetat experimente şi le-am tot explicat câtorva zeci, dacă nu chiar sute… de copilaşi… am obosit. Fizic. Nu mai puteam să vorbesc, mă durea în gât, voiam o pauză.

Aşa că am hotărât să mă folosesc de un puşti de vre 8 sau 9 ani, pe al său nume: Albert. Jegos la bot, murdar pe haine, ţigan (dacă-i relevant în cazul de faţă), foarte sociabil şi prietenos, dar cu un miros uşor de “depistat”.

Iniţial am crezut că-i de-al străzii, dar nu, nu era, locuia prin apropiere. Dar era total nesupravegheat. N-avea parinţi sau fraţi prin zonă, ci pur şi simplu era în zona de joacă singurel.

L-am observat că era foarte pasionat de experimentele pe care le făceam aşa că i-am dat un task: “Arată tu următorului grup cum se face experiemntul acesta, da?”

Albert, super-încântat de oportunitatea pe care oricum şi-o dorea deja de câteva zeci de minute, arată şi explica foarte bine grupului următor de copilaşi şi părinţi experimentul (destul de complex, zic eu, pentru un puşti de 8-9 ani care nici nu trece pe la şcoală).

Văd ca merge bine aşa că mă dau mai într-o parte şi supraveghez situatia, lăsându-l pe el să-mi facă treaba.

Repet, Albert era vizibil ţigan. Puţea puţin a “om murdar, al străzii” şi era destul de negricios cât să te prinzi că-i ţigan. Totuşi, grupuri întregi de oameni n-au avut nimic “vizibil” împotriva lui. Dimpotrivă, copilaşii care veneau la el să vadă experimente, deşi era cu părinţii lor de mână, erau foarte admirativi la adresa lui Albert…

DAR APOI A VENIT O MAMĂ CU FIICA EI PERFECTĂ!

Fiica ei era absorbită, pur şi simplu, de aptitudinea lui Albert şi de experiment în sine. Stăteau, fizic, la câţiva centimetri distanţă. Nu din dragoste, ci pentru a vedea îndeaproape experimentul.

Mămica asta a început, brusc şi deodată, să-şi tragă fiica în spate. Prima dată de umăr. “Stai mai lângă mine.” i-a zis.

A stat fata 2-3 secunde, dar apoi s-a dus tot lângă Albert, să vadă mai bine. Albert tot explica. Şi recunosc, făcea o treabă minunată.

Mămica apoi îşi apucă fiica de părul galben, perfect, prins în coadă, şi ţipă: “N-auzi să stai mai lângă mine?”

Dar de ce? întreabă cea mică, super-inocentă, făcând abstracţie de mirosul ciudat al lui Albert sau de culoarea tenului lui.

Mămica nu-i răspunde, ci îi dă o palmă şi o ia de mână, târâş, spre ieşirea din locul de joacă.

Am rămas şocat. Şocat pur şi simplu. Nu am intervenit, dar am stat şi m-am uitat şocat, fără să clipesc, la atitudinea mamei.

Asta-i o metodă de a planta idei în capul copiilor voştri. Idei proaste.

PS: Albert a stat cu mine de dimineaţă până seara. Şi m-a ajutat o mare parte din timp! :)

---