Diferențele dintre mine și Tan

Săptămâna trecută am fost la o conferință foarte faină în Berlin. Sper să revin cu alte texte pe tema asta în curând.

Acolo am zărit un tip responsabil cu filmarea celor întâmplate la conferință. Era ceva restrâns: 40 de participanți din toată lumea și vreo 10 invitați din toată lumea. Ca idee, printre noi era și speech-writer-ul lui Michelle Obama … adică tipa care-i scrie textele.

Fiind interesat de zona video și de aparatura video, în general, n-am putut să nu mă bag în seamă cu tipul care filma.

– Woah, e super-scumpă aparatura asta., îi zic eu tipului, spărgând gheața.

– Haha, da, este scumpă, dar nu super-scumpă. Eu am dat 1700 de euro pe treaba asta (un stabilizator profesionist) la mâna a doua de pe eBay. răspunde el zâmbind, într-o engleză scremută … ca apoi să-și ceară scuze că stă prost la capitolul engleză.

Tipul a fost dispus să mă lase să mă joc în pauza conferinței cu aparatura lui. De fapt, chiar a insistat să fac asta.

I-am zis că și eu fac video. I-am arătat canalul meu de YouTube după ce-a insistat. Apoi mi-a arătat și el mie ce face el. Suntem pe zone foarte diferite.

Din vorbă în vorbă ne-am împrietenit.

Cei de la conferință vorbeau între ei, iar eu vorbeam cu cameramanul. Heh!

Într-un timp foarte scurt am aflat că-l cheamă “Tan” și are 18 ani.

– Am terminat școala acum, de curând, iar ăsta-i al treilea job pe video pe care-l primesc. îmi zice…

– Dacă ai 18 ani înseamnă că ai terminat liceul acum o săptămână-două, nu? îl întreb eu intrigat.

Tan îmi răspunde pozitiv. A terminat liceul ieri-alaltăieri și deja este la “muncă”. Este freelancer și chiar este la început de drum. Are un aparat foto decent, un stabilizator de 1700 de euro, un altul mai ieftin și vreo două reportofoane scumpe. Gențile în care-și ține aparatura sunt mult mai mari ca el.

L-am întrebat cum a ajuns să facă video și mi-a spus că, atenție, a fost unul dintre subiectele pe care și le-a ales la liceu. Acolo a avut ore de editare video, de editare foto … avea ore de Photoshop.

Mie aici mi s-a blocat creierul.

Berlinul este în Germania, care-i în Europa, la fel ca România. Distanța fizică dintre orașul meu și orașul lui Tan este de 1500 de km. Dacă aș merge pe jos distanța asta, fără oprire, aș face vreo 13 zile. Cu toate astea el parcă vine din viitor … sau eu parcă vin din trecut.

Editare video la liceu? Editare foto la liceu? Pentru că așa a ales el? Eu de ce n-am avut așa o oportunitate în liceu? Eu de ce am făcut ore de religie în liceu?

După 10 minute de discuție ne-am împrietenit calumea. Urma pauza de masă și l-am invitat să stea cu mine la masă, să aflu mai multe despre el și viața în Berlin.

Ajunsi la masa din hotel ne-am dat seama că mâncarea este groaznică, așă că l-am întrebat: N-ai vrea să mâncăm în oraș? Avem o oră și jumătate și eu din hotelul ăsta n-am ieșit deloc. Poate știi un loc mișto pe aici…

5 minute mai târziu eram pe stradă, printre oameni de toate culorile și toate religiile din lume, Tan zicea că mă duce să mâncăm la un kebab bun pe care-l știe el.

Cu 7 euro mi-am cumpărat cartofi prăjiți și pui gătit într-un fast food condus de o mână de turci-musulmani (după judecata mea, nu sunt sigur) care vorbeau excelent engleză. Bonus am luat și un ayran.

M-am așezat cu Tan la masă, în mijlocul străzii, și am mâncat cu poftă în timp ce ne-am explicat unul altuia realitățiile “de acasă”. Pentru el ceea ce-i povesteam despre România și București era “Wow”. Pentru mine, tot ce-mi zicea el, era incredibil.

Tan are un frate mai mare, de 19 ani, cu care colaborează în această “afacere” de făcut filme. Când l-am întrebat ce face fratele lui, de ce nu e și el la conferință să îl ajute, mi-a spus că e plecat în Tokyo. Facultate m-am gândit. …

Dar nu. Fratele lui se dusese în Tokyo ca să negocieze un contract pentru afacerea lor.

– Și-a cumparat singur biletul de avion sau l-a plătit firma de acolo? l-am întrebat eu în glumă.

– Singur, logic. mi-a zis Tan.

Tan vine dintr-o familie cu rădăcini turcești, dar el este născut în Berlin. Dacă-l judeci după tenul său, te prinzi că nu-i neamț get-beget. Dar sunt mulți ca el în Berlin și sunt foarte-foarte-bine integrați.

Dar scriu textul ăsta nu pentru că mi-a plăcut mult de Tan, cu care sper să mă revăd cât mai curând, căci mă inspiră… ci pentru că am sesizat diferențele dintre mine și Tan. Sau, atfel zis, diferențele de “oportunitate” dintre un bucureștean tânăr și un berlinez tânăr.

Eu am 25 de ani și nu mi-aș permite să-mi cumpăr nici acum aparatură de 1700 de euro. El a făcut-o aproape de pe băncile liceului. Ok, poate că a făcut jumi-juma cu fratele său, poate că avea bani puși deoparte, poate că a lucrat la McDonad’s pentru o perioadă … habar n-am, nu mi-a zis, dar chiar și așa nu cred că aș fi în stare să-mi cumpăr aparatura lui.

Tipul ăsta de 18 ani are deja o direcție clară pentru viața lui, știe să facă bani, știe să investească, face echipă cu fratele lui, se străduiește să-și îmbunătățească engleza pentru că știe că o să-i prindă bine … În timp ce eu la 18 ani eram căcat pe mine de frică și mi se spunea că trebuie să iau notă mare la bac și să-mi caut un loc de muncă cât mai bun, în timp ce mă duc la o facultate care, deși nu-mi zice nimic, la final îmi va oferi o diplomă valoroasă. Noroc că n-am picat în capcană și am luat-o pe drumul meu …

Dar chiar dacă am luat-o pe drumul meu, ca și Tan, mi se pare că oportunitățile mele și oportunitățile lui sunt foarte diferite, el având avantaje cam pe toate planurile.

Până acum 1-2 ani eram primul om care zicea: “Eu nu plec din România, aici sunt acasă, aici vreau să cresc…”, dar tot mai des am impresia acum că dacă mai stau aici, îmi bat joc de mine. Potențialul e mai mare. Sunt multe de văzut și de făcut. E o greșeală să stau lipit de acest loc care nici nu oferă mari avantaje. Toate aceste gânduri mă frustrează. :(

Nu-i vorba despre: “Vai, dar să vezi ce frumos este în Berlin!” sau despre “Ce mizerie este în București!”, ci este despre: “Sunt la al treilea job de freelance și am 18 ani.” și “Iau cinșpe milioane pe lună.”

Nu e vorba despre acest loc fizic, cât este vorba despre cum se gândește în preajma acestui loc.

Nu știu dacă Tan va citi vreodată ce-am scris aici. L-am avertizat că voi scrie niște rânduri. Dar m-a inspirat teribil, asta-i cert.

---