Interesant

Drama ochelariștilor și ochelarii indestructibili

Copil fiind, purtam ochelari heliomați. Urăsc de atunci heliomatul.

Aveam vreo șapte ani când intram în clasa întâi și educatoarea i-a spus mamei mele după primele zile de școală că mi-s un pic chior.

Adică cum?” o fi întrebat mama, considerând că n-are cum, copilul ei trebuie să fie și este perfect! Cum, n-a văzut bine primii șapte ani de viată?!

Adică mijește ochii când trebuie să scrie de pe tablă, și nici așa nu vede.” o fi răspuns educatoarea.

M-a luat de o mănuță, m-a târât până la optician și, cu oleacă de magie, prin 1997 începeam să port ochelari de vedere douăzeci și patru-șapte. Adică non-stop.

Nu doar la calculator, nu doar la școală, nu doar când citesc – mereu.

I-am purtat ani de zile fără probleme, și am avut revelații multiple despre cât de prost văd, de fapt, fără ochelari.

Asta până prin adolescență când am început să joc baschet. Deși eram cel mai mic de înăltime și printre cei mai tăcuți cuminți din clasă, pe terenul de baschet mă transformam.

Eram agil, eram mic, aruncam bine – și toate astea FĂRĂ OCHELARI.

Încercasem de câteva ori să joc cu ochelari, dar jocul era cu atât de multă pasiune că îmi zburau mereu ochelarii de la ochi.

Mi-a fost de ajuns să-i stric o singură dată ca să nu-i mai port atunci când intru pe teren.

Așa că în adolescență am cam renunțat la ei. La ochelari. Cu totul.

Trecusem de mult peste “aragaz cu patru ochi” și alte răutăți d-astea care azi se numesc bullying, astea nu mă mai afectau – dar voiam să fiu “normal”.

Ca “ochelarist” ai un statut. Adică ochelarii spun o poveste despre purtător.

Și povestea pe care o spuneau ochelarii mei despre mine era că… nu-s demn să fiu bătut.

Haha, cum sună asta-n scris!

Dar da, mi-au zis de mai multe ori tot felul de oameni că dacă n-aș avea ochelari m-ar bate.

Sau mi-au zis direct: “Dă-ți ochelarii ăia jos ca să pot să-ți rup capu’!

În fine, nu că aș fi fost eu vreodată agresiv. M-am folosit de ochelari ca de un scut absolut minunat. Dar nu-mi plăcea deloc acest sentiment de “inegalitate”.

De mai multe ori în viață, dar mai ales în adolescență, ca ochelarist m-am simțit “inferior”, cum am auzit de multe ori că se simt oamenii cu handicap. Și asta doar pentru că am fost tratat așa.

În fine, în ultimii zece ani ochelarii au început să fie mai acceptați în societate. Ba chiar a existat un “trend” de purtare a ochelarilor fără dioptrii ca să arăți inteligent.

DAR până și asta mă scoate din sărite!

Drama ochelariștilor este că, dacă cumva ochelarii pe care-i ai la ochi se strică sau dispar, chiar devii brusc inferior.

Și NIMIC pe lumea asta nu-i mai enervant decât să-ți cauți ochelarii… fără ochelari la ochi. E horror. E cumplit.

Sau să intri într-un autobuz și să ți se aburească instant ochelarii, să simți cum toată lumea te privește și tu ești orb. Și e așa aglomerat că nici n-ai cum și de ce să-ți ștergi ochelarii.

Oricând mă aflu în mijlocul societății și se întâmplă ceva care-mi amintește cât sunt de chior, mă întristez oleacă și-mi propun iar să verific dacă mă pot opera, cât mai costă, ce condiții mai sunt etc.

Ochelarii indestructibili

Scriu rândurile astea pentru că, pe vremea mea, ochelarii erau ceva fragil.

Astfel că, copil fiind, mama m-a învățat să am mare grijă de ei.

Să nu-i pierd.

Să nu-i zgâri.

Să nu-i dau jos de la ochi.

Să nu-i dau altora să îi poarte că-și strică ochii și ei. (oh that’s bad)

Să am grijă să fie curați.

Să nu adorm cu ei la ochi că-i strâmb.

Și toate astea pentru că sunt și scumpi. Și de unde bani să facem ochelari pe bandă rulantă?

În ultimii 3 ani am avut niște ochelari de lemn de care m-am absolut îndrăgosit. Au devenit parte din mine ca nicio altă ramă până acum.

Dar problema cu lemnul era că, după o vreme, a început să cedeze. Și de mai multe ori am reușit să-i rup, că-s fragili tare.

Așa că începusem să stau cu lipiciul picătura după mine mereu.

Numai anul ăsta mi-am lipit ramele de lemn de 3 ori.

În fine, era o alegere, evident.

Dar acum am ajuns la niște rame indestructibile.

Se numesc Gloryfy și-s dezvoltate în Austria, de un om care nu mai suporta faptul că-n jurul lui există oameni care se ceartă din cauza faptului că ochelarii pot fi stricați cu ușurință. În fine, e o poveste întreagă despre cum a fost el martor la o astfel de ceartă în cuplu.

Oh, storytelling at it’s finest!

Și uite așa, azi, am la ochi niște rame cu care pot să adorm, că nu se strâmbă.

Pot chiar să fac numere de magie și să-mi uimesc prietenii – căci în conștiința colectivă ochelarii se strică foarte ușor.

Așa că nu vezi zilnic pe cineva care-și dă ochelarii jos de la ochi ca să-i strâmbe în față ta și … ochelarii nu se rup. Nu?

Primesc reacții gen “Wuuuuu!?” și “Cum ai făcut asta?!” și tot așa. De parcă am eu vreun merit.

Ramele îs ușoare și perfect maleabile.

Mi-a luat cam două săptămâni de purtare ca să-mi fac curaj să testez dacă chiar nu se rup.

Mi-era frică, pur și simplu.

Prețul e oleacă piperat, dar pentru ochelariștii care trăiesc această dramă a “ochelarilor fragili”, care stau cu frică sau cu Picătura la ei … le recomand.

În rest sunt pur și simplu niște rame normale, nimic atipic la ele. N-ai zice că-s niște ochelari indestructibili la prima vedere.

Sunt de găsit la Rotman pe site, aici.

Trebuie să spun că de ceva timp am deprins chiar această “siguranță” că ochelarii mei n-au ce rău să pățească acum, și uneori am și “ieșiri” aparent violente față de ei. O fi bine, o fi rău? Habar n-am, ahahaha.


Dă mai departe dacă ți-a plăcut și abonează-te prin e-mail dacă vrei să fii la curent cu tot ce scriu pe viitor:

S-ar putea să te intereseze

1 comentariu

  • Reply
    Foxi
    25/03/2020 at 17:11

    Pentru ochelaristi, ochelarii astia chiar sunt Jackpot-ul! E un lucru destul de fascinant ca nu mai duci grija ca ti se rup ochelarii, big like pentru articol!

  • Vezi alte comentarii:

    Comentează