Acum câteva zile scriam despre Arielul din copilărie, despre cât de fascinat eram în copilărie de tot ce era în jurul.
WHAT WENT WRONG?!
De ce mi-este tot mai greu să fiu fascinat de frumusețea vieții?
De ce nu mă mai bucur ca un copil la o gură de ciocolată?
De ce nu mai sar în sus de bucurie când începe e emisiune preferată, așa cum făceam sâmbătă dimineața, în copilărie, când dădeau pe PRO TV Pokemon?!
Și cum se face că, totuși, mai reușesc doar uneori să fiu ca un copil? Mai ales atunci când călătoresc în alt oraș sau țară?
Să aibă legătură cu faptul că mă plictisesc ușor de lucruri acum, adult fiind?
Să aibă legătură cu faptul că pur și simplu nu mai “apreciez” cum apreciam în copilărie, când eram neputincios, și mă bucuram doar de “ce primeam” de la ai mei?
Iar acum că totul stă în puterea mea, nu mă mai bucur la fel de tare?
De ce am zile în care mă fascinează și bucură lucrurile mici, gesturile, faptul că un vecin mi-a ținut ușa … iar alteori, sau chiar “adesea” aș zice, nici nu observ gesturile astea?
Care-i soluția? Ce pot face?
Zilele astea mi-am întrebat prietenii și pe Facebook și pe Instagram și am întrebat-o chiar și pe mama dacă are vreun truc sau soluție pentru situația asta.
Am luat cele mai bune răspunsuri/sugestii/idei și iată-le aici:
1. Bucură-te de oameni
Răzvan mi-a scris: “Am învățat, după o serie de experiențe, să mă bucur de oameni. Să îi caut și să îi găsesc. Iar eu asta fac acum: “colecționez” oameni frumoși.”
Nu mi-e clar, dar cred că Răzvan spune că-și ia energia și bucuria din interacțiunea cu oamenii faini, sau pe care-i admiră sau place. Ceea ce, da, clar, funcționează, cred că fac asta de mulți ani, de când mi-am dat seama că este sănătos pentru mine să admir alți oameni, astfel încât să mă las inspirat de ei.
Dar atenție la reversul medaliei. Că-mi amintesc multe momente când oameni pe care-i admiram teribil de mult m-au dezamăgit puternic și am suferit. Dar nu despre asta-i vorba aici. :D
2. Folosește-ți imaginația
Sim mi-a scris: “Eu când eram mică mă jucam cu nasturi și piese de șah. Îmi imaginam lumi întregi din diferite tipuri de nasturi, unii fără pereche, în timp ce alții erau în grup de șase.”
Mi se pare că treaba cu imaginația este “ucisă” de către societatea actuală care este: grăbită, foarte ancorată în “prezent” și la orice urmă de plictiseală ne uităm pe interneți.
Imaginația cred că-i una dintre cele mai faine unelte pe care le deținem noi, oamenii, fiecare la el în creier. Și cred că adesea “imaginația” este stârnită de plictiseală.
Și de aici o să trag concluzia că, dacă vreau să fiu mai fascinat de ce-i în jurul meu, poate n-ar fi rău să scot nasul din telefonul mobil cât mai des. Și să nu-mi fie frică de “plictiseală”.
3. Fii predispus la poveste
Luna mi-a scris: “Eu nu cred că tu te-ai plictisit de oraș. Ține de mentalitatea ta… ca și cum în fiecare zi ai fi într-un loc wow. Zilnic se întâmplă lucruri wow oriunde în lume. Tot ce ne înconjoară este o poveste.”
S-au împlinit 11 ani de când am acest site pe care-mi scriu gândurile. Am început de pe la 16 ani să scriu ce gândesc, ce văd, ce probleme am etc. Și într-adevăr, după toți anii ăștia am înțeles despre mine că-s predispus la a vedea povești în jurul meu.
Creierul meu s-a “structurat” așa, mentalitatea mea vede povești chiar și unde nu sunt povești. Pentru că, de fapt, povești sunt peste tot.
Sunt de acord cu Luna – ține ochii deschiși și creierul la fel… și e imposibil să nu te fascineze ceva.
Am întrebat-o și pe mama…
… ce face ea ca să fie cât mai des fascinată. Ne-am auzit la telefon fix 15 secunde, pe fugă, și a zis atât: “Mă golesc de orice gând și încep să admir natura din jurul meu, oricare ar fi ea la acel moment: uneori aud păsările, alteori mă uit spre cer.”
De unde trag concluzia că dacă cumva mă frustrează vreodată faptul că nu-s “prezent” și fascinat de ce-i în jurul meu, cel mai probabil am capul plin de gânduri care mă țin ocupat.
Sau, altfel zis, nu sunt prezent.
Și cum decizi când să-ți golești gândurile?
Habar n-am.
Și, oricum, cum te poți goli de gânduri?
Și nu, n-am încercat meditația, haha.
O poveste de dragoste Bucureșteană.
De pe Instagram…
Pe Instagram am primit mai multe răspunsuri, dar toate se împărțeau în aceste patru mari categorii:
1. Fii cât mai prezent.
(deci nu sta în capul tău, nu sta cu capul în nori)
2. Concentrează-te pe lucrurile care-ți plac deja, care știi deja că te fascinează.
(exemplu: case vechi, pisici, geamuri frumoase)
3. Ia-ți o aplicație nouă cu filtre noi.
(chiar dacă pare a fi o prostie, ochiul tău vede totul la fel, mereu, dar dacă schimbi filtrele vei fi fascinat. funcționează bine ca exercițiu.)
PS: Eu mi-am propus să pun poze pe contul meu de Instagram și să caut poezie oriunde. Și da, chiar a funcționat. A fost necesar doar să-mi propun să scot telefonul mai des și să fac poze mai des … ca la final de zi să găsesc mereu între pozele făcute cel puțin una-două poezii mici, una-două povești.
Și mi se pare fain, la final de zi, să văd că am “lăsat ceva în urmă”, chiar dacă nu-i decât o poveste din capul meu.
Am scris rândurile astea la invitația celor de la Hochland, care după 25 de ani de prezență pe piața locală, își îndeamnă consumatorii să vadă jumătatea plină a paharului și să se bucure de lucrurile simple întâlnite la tot pasul. Uite aici spotul lor cel mai recent.
Comentează