De câțiva ani călătoritul a devenit mult mai mult decât un hobby sau o laudă, a devenit un soi de “terapie obligatorie” pe care, dacă tu nu o faci, sunt șanse mari să râdă de tine cei care o fac deja (în fine, nu ar trebui să-ți pese dacă râde cineva vreodată de tine).
Cert este că hashtagul #WorldTraveler, și alte nebunii precum #myDubai, au devenit un “stil de viață“.
Introducere în “cum văd eu lucrurile”…
Sor-mea, care e cu 12 ani mai “tânără” ca mine, deja a călătorit mult mai mult decât călătorisem eu la vârsta ei. Căci, aparent, călătoritul e mai accesibil ca niciodată și “Planeta” 🌍 devine tot mai mică.
Mă uit la sor-mea și văd setea ei de explorare, de înțelegere, de cunoaștere, de observare a altor culturi, de deprindere a altor limbi străine – și în același timp văd și efectele directe pe care le au aceste lucruri asupra ei: e foarte deschisă, este departe de a judeca pe cineva după cultura lui, dimpotrivă, are o “cultură generală” despre culturile altora – lucru care o face să înțeleagă, încă de la o vârstă fragedă, vastitatea acestei lumi în care trăim.
Pentru cei care au jucat Age of Empires sau Warcraft în tinerețe, mi se pare că bunicii noștri și părinții noștri aveau “harta lumii” acoperită cu “negru”, fix ca-n jocurile de care ziceam. Și explorarea era complicată, scumpă, riscantă. “Marco” și “polo” parcă erau parolele din Age of Empires ca să vezi “harta lumii”. Ei bine, noi, cu internetul ăsta, deja avem parolele băgate…
Dacă acum zece ani se vorbea de “globalizare” cu frică, cu reținere, cu scandal chiar, acum mi se pare că “globalizarea” se întâmplă fără doar și poate și este de-a dreptul necesară și firească. E mai clar ca niciodată, pentru mine (cel puțin pentru mine), că “împreună” suntem un “tot” și doar așa o să ne fie mai bine pe viitor. Noi, ca umanitate, zic.
Și la cum “cunosc” eu creierul uman, mi-este greu să cred că-n lumea asta a internetului, există oameni care nu simt nevoia acută de a explora, de a rătăci, de a cunoaște “lumile paralele” din jur.
Provocarea primită de la Hochland …
Am primit de la Hochland provocarea de a scrie un “ghid” despre cum să explorezi cât mai eficient Lumea asta, dar, în mod special, să te conving să explorezi Spania – care pe mine m-a fascinat teribil încă de la prima vizită.
N-o să ascund faptul că-s consumator fidel de Hochland…
Și dacă stai să te gândești, e și normal să fii un pic “pasionat” de Hochland dacă trăiești în România, căci deși a fost înființată ca o companie de familie în 1927, în Germania, încă din 1993 a intrat pe piața noastră locală.
Ca scurt istoric interesant: în 1998 au preluat fabrica de la Sighișoara unde au început producția de brânză topită. Iar în 1999 au achiziționat și fabrica de la Sovata, unde produc brânzeturi specific românești – dar nu numai. Evident, Hochland este azi lider pe piața locală, so … respect!
Oricum, la finalul acestui text o să las toate detaliile despre cum te poate trimite un Mixtett Con Carni de la Hochland prin Spania sau alte destinații faine, la alegere. (dacă ești curios de acum, dă-i scroll până jos, dar să revii aici să-mi citești ghidul, da? haha)
Ghidul de mai jos este o combinație între “vizitează acest loc” și “ca să storci cât mai mult dintr-o călătorie, eu îți recomand să faci asta” – sper să aibă sens acest “combo” de informații practice, dar și filosofice, haha.
1. Cu capul înainte!
Plaja Barceloneta din orașul Barcelona – este absolut superbă, mare, lată, lungă, plină de viață, variată până-n măduva oaselor, cu un vibe cum n-am prea mai găsit prin alte locuri.
Ca să ajungi pe plaja Barceloneta trebuie să treci și prin cartierul Barceloneta, care-i foarte diferit de restul cartierelor din Barcelona. Apropos, plaja aceasta este artificială, ea nu exista până în 1992, atunci când a fost “construită” special pentru turiștii ce aveau să viziteze orașul odată cu Jocurilor Olimpice.
Mă uit la oamenii din jurul meu și văd o discrepanță mare între două atitudini: pe de-o parte cei care îs, cam ca mine, înnebuniți după explorare, n-ar rata nicio șansă să urce un munte, să cunoască un om, să pedaleze prin nu-știu-ce oraș…
… și “ceilalți”, un pic speriați de explorare, care se simt foarte confortabil la ei acăsică, în rutina și liniștea și puful lor.
Și n-aș scrie fix pe tema asta ca “primul sfat” din ghid dacă n-aș resimți pe pielea mea “dorul” de casă cu fiecare plecare.
Parcă cu fiecare an care trece devin tot mai confortabil și mi-este tot mai greu să diger realitățile altora. Tot mai greu să-mi fac bagajul și să “plec”.
Și ce-am observat este că fix “primul pas” este cel mai complicat. Fix “planificarea plecării”, fix “prima zi de după ce ajungi”, fix “acomodarea” unei noi temperaturi, unor noi mirosuri, unor noi atitudini – fix a unei “noi realități”.
Și apoi … b-o-o-m.
Mă las “absorbit” cu toată existența mea de această “gaură neagră”, redevin un copil curios, încep iar să mă uit la copacii din jur, la păsări, la detalii. Mai fain este când încep să cunosc și oameni, evident, care îmi pot arăta împrejurimile.
De multe ori n-aș fi ajuns în diverse locuri, orașe, țări, situații, dacă nu mă aruncam cu capul înainte. Și, de fapt, fix așa am ajuns pentru prima dată în Spania, în Barcelona, printr-o decizie spontană, cu capul înainte.
Sor-mea încă n-are frici prea mari. “Avion, mâine? Țară nouă? Hai!” Și, sincer să fiu, asta ar trebui să fie și atitudinea ta, și a mea, și a tuturor. Explore now or never.
Când te “plafonezi” la confortul de acasă, la cercul tău de prieteni, la rutina ta – cam pe atunci începi să încetezi să evoluezi, să cunoști, să fii fascinat. Iar asta, pe termen lung, cred eu, te cam ucide. E o atitudine “bătrânicioasă“.
Deci, habar n-am câți ani ai, dar e irelevant: te rog, aruncă-te cu capul înainte și explorează cât de mult poți din lumea asta, cu deschidere și fascinație – până când devine o plăcere!
2. Cheia este cunoașterea, nu?
Muzeul de artă contemporană – MACBA, deși nu sunt genul de om care atunci când vizitează un oraș merge la muzee, chiar deloc, dar MACBA este inspirațional de fiecare dată când ajung în oraș. Am fost în ultimii 3 ani de vreo 5 ori acolo și, mereu, am văzut ceva nou.
Totodată, în fața MACBA este și unul dintre cele mai mari skate-parkuri-spontane de prin lumea asta. Deși nu există rampe speciale de skateri, acolo se adună skateri din toată lumea, tineri și bătrâni, majoritatea cu bagaje mari, veniți direct de la aeroport. Aș putea spune că artiștii se adună chiar în jurul acestui muzeu de artă… Și e wow.
Eu-s un om foarte “calculat”, de fel. Când aleg să fac ceva, trebuie să-mi fie clar de ce am ales să fac acel lucru. Altfel … n-o să-l fac. Nu?
Iar când vine vorba de plecat în lume, la mine cheia este cunoașterea. D-aia aleg să plec, d-aia aleg să explorez, d-aia aleg să mă pun în situații în care nu m-aș pune în mod normal…
Când termini cu școala generală și cu liceul, devine tot mai greu să înveți lucruri noi. E al dracului de greu, de fapt, să înveți de “unul singur”. Puțini sunt cei care decid, brusc, să învețe o abilitate nouă, să-și descopere o pasiune sau să “facă” ceva cu viața lor după perioada aia de copilărie.
Dar călătoritul mereu mi s-a părut cel mai eficient și simplu și distractiv mod de a cunoaște, de a învăța. E o învățare informală – nu am niciun profesor cu mine (sau un ghid turistic) care să-mi spună istoria fiecărui monument din Barcelona. Aleg, singur, să aflu de ce există o anume catedrală imensă într-un anume loc. Ca apoi să deduc de ce catalanii sunt niște oameni aparte, cu atitudini aparte, cu culturi aparte.
Te încurajez să te întrebi mereu, înainte de o călătorie, de ce îți pui viața în pericol, de ce ieși din zona de confort, de ce dai niște bani ca să vezi o altă țară. Și fă în așa fel încât să-ți fie cât mai clar cu putință de ce faci asta.
Adesea, am impresia, oamenii călătoresc în ideea de a avea o “vacanță”. Dar pentru mine n-a fost niciodată de ajuns să am o “vacanță”. Cred cu tărie că toată viața mea e o minunată vacanță. E chiar obositor să plec într-un loc străin, unde totul este probabil costisitor și enervant din multe puncte de vedere.
Dacă nici nu-s singur în vacanța asta, devine și mai enervant, căci ce vreau eu să fac trebuie să se pupe-perfect cu ce vor alții să facă.
Adesea, în “vacanță”, ai sentimentul ăla că nu faci nimic toată ziua, în fară de a mânca, a dormi și a rătăci aiurea. Of, doamne, așa mă irită sentimentul ăsta!
Așa că, definește-ți clar “cheia” cu oricare călătorie de acum înainte. Și, dacă vrei să asculți de sfatul meu, atunci ți-aș recomanda să pui “cunoașterea” pe primul loc, ca prim scop, să zicem. Apropos, asta nu înseamnă sub nicio formă că n-ar trebui să fie și distractiv, totul! Cel mai fain este când cunoașterea și distracția-s mână-n mână!
3. Oamenii sunt totul.
Orașul Cadiz – este un oraș peninsulă, foarte mic în comparație cu Barcelona, dar plin de istorie, cu o arhitectură tipică locului, mult mai puțin turistic. Mi-a placut în mod special să văd cum trăiesc localnicii acolo, pe un fel de insulă care-i legată de “Spania” doar printr-un fel de auto-stradă care merge pe apă.
Un soi de oraș-cetate care a început să se devolte în ultima perioadă. Apropos, aici am un video despre cum am ajuns întâmplător în Cadiz și cum a fost pe acolo 24 de ore.
De mai multe ori mi s-a spus că, “Wow!”, ce curaj aș avea eu căci călătoresc de unul singur.
Greșit.
Eu tind să cred că sunt un laș. Să mă explic…
Când călătorești de unul singur trebuie să ai grijă doar de tine.
Trebuie să te cerți doar cu tine.
Deciziile le iei doar bazându-te pe creierul tău. (ceea ce nu înseamnă, automat, că iei decizia cea mai înțeleaptă, căci două creiere de obicei îs mai deștepte decât un singur creier, nu?)
Trebuie să mănânci doar tu. Să dormi doar tu. DOAR TU AI NEVOI.
Acum dublează totul, dacă mergi într-o călătorie cu un prieten sau un partener de viață. Sau maică-ta. Sau oricine, în fond. …
Cel mai dureros, pentru mine, când călătoresc singur, este să fiu nevorbit. Să nu am parte de interacțiune socială de calitate. Nu este de ajuns să vorbesc cu doi vânzători ambulanți prin Istanbul ca să mă simt “ok”.
Nu, am nevoie de o conexiune reală, am nevoie uneori de un om care să mă facă să râd, să-l fac să râdă, care să mă facă să mă simt în siguranță, care să se simtă “ca acasă” acolo unde eu doar explorez…
Din ce-am observat din călătoriile mele, îmi ia cam 2-3 zile să leg o “relație” cu un localnic. Fie că-i 100% străin, fie că-i cineva pe care-l știam vag de pe internet, fie că este cineva venit printr-o recomandare … durează.
Dacă, însă, n-aș călători singur – poate că nevoia mea de a avea parte de o conexiune reală ar fi rezolvată mult mai ușor.
Cred cu toată ființa mea că oamenii sunt totul. Și-n general, dar mai ales când vine vorba de rătăcit într-o lume nouă.
Ador, pur și simplu, să cunosc un localnic, să-l conving să îmi arate împrejurimile. Nu știam, până recent, că pot să fac asta. Că am puterea asta de socializare. Nu știam că poate să fie incredibil de fain să fac asta. Sunt un timid și un anti-social din naștere…
4. Cum să îți faci prieteni călătorind?
Cu barca în Marea Iberică – costă oleacă, dar merită. Există tot felul de party-uri pe bărci în Marea Iberică, loc în care apuci să cunoști oameni din lumea întreagă, fix cum îmi place mie. Și, pe bune, nimic nu se compară cu un apus pe o astfel de barcă, în care toată lumea se simte bine, socializează, dansează, bea, mănâncă…
Da, poza de mai sus este dintr-o astfel de petrecere pe barcă. Aș repeta experiența, clar!
“Băi, Ariel, tu ești un om super-sociabil și fain, cu mulți prieteni, nu ți-e jenă să vorbești engleză… nu știu, ești tu special-așa!”
Bullsh*t.
Sunt anxios ca naiba. Sunt fricos de când mă știu. Mulți prieteni chiar n-am.
Dar am înțeles, la un moment dat, o chestie simplă despre viață: totul este un troc, și trocul este bun.
Și nu vorbesc aici despre trocul de la piață: ia un măr, dă-mi o pară.
Vorbesc despre trocul emoțional dintre oameni, despre nevoia lor de a cunoaște alți oameni, alte culturi, alte realități. Fascinația mea pentru explorare, despre care am scris la punctul 1, este fascinația oricărui om pentru explorare.
Cred că așa este creierul uman codat.
Deci cum îți faci prieteni călătorind? Simplu. Oferind.
Oferindu-ți curiozitatea și fascinația unui om care are ce să-ți arate și ce să-ți povestească cu drag. Dialogul însuși este o formă de troc. Eu ascult, tu vorbești. Eu am nevoie să ascult și să învăț, tu ai nevoie să oferi. Apoi facem schimb, cel mai probabil.
Am multe metode “spontane” de a cunoaște localnici când călătoresc.
Metoda leneșă e prin online: îmi întreb prietenii dacă știu localnici în locurile în care călătoresc. Adesea nu am noroc, dar adesea pornește un “lanț” de recomandări.
Să explic “lanțul de recomandări”:
Alina îl știe pe Michael, care-i de prin Gibraltar, dar Michael este și el obsedat de călătorii, așa că s-a mutat în Copenhaga acum 6 luni. Cu toate astea, Alina mă pune în legătură cu Michael, care mă pune în legătură cu Jean, care-i un alt român mutat în Gibraltar. … și BAM, succes! Jean îmi arată Gibraltarul.
Se spune că fiecare om de pe planetă e conectat de oricare alt om printr-un maxim de 7 interacțiuni sociale. Adesea, însă, mult mai puține.
Ghici ce: ceva timp mai târziu vizitam Copenhaga și i-am scris lui Michael.
Dar asta-i, cumva, metoda “leneșă” sau “sigură”.
De multe ori am fost pur și simplu sociabil la fața locului.
Când călătorești de unul singur ești foarte-foarte prezent. N-ai cum să fii absent, pentru că fascinația este maximă, dar și frica-i maximă. Și când ți-e frică… (de necunoscut probabil) ești ager, atent, focusat, agil chiar.
Fiind foarte prezent, de fel, o să fii și foarte spontan când vine vorba de socializare.
Și, crede-mă pe cuvânt, uneori din 3-4 cuvinte se poate lega o prietenie spontană care să țină o viață întreagă. Am astfel de oameni pe care-i cunosc din călătorii și pe care acum, cu mâna pe inimă, îi iubesc.
George, de exemplu, ar fi unul dintre acești oameni. Am scris despre el și cum l-am cunoscut aici.
Sau Nadia, pe care am cunoscut-o rătăcind prin Veneția. Sau mulți alții. Pentru fiecare loc vizitat am o listă cu oameni care mi-au devenit prieteni și cu care țin legătura.
5. Ce să explorezi?
Tibidabo – mă simt un pic “aiurea” să recomand vizitarea Tibidaboului, căci este unul dintre cele mai cunoscute și vizitate și turistice locuri ale Barcelonei, dar… merită.
Este vorba de o catedrală construită în cel mai înalt punct al orașului, la 500 de metri înălțime, loc din care poți să vezi toată Barcelona în toată splendoarea ei. E ceva ce-ți face pielea de găină. Și dacă mergi în extra-sezon cred că nu dai de prea mulți turiști.
Dacă ar fi să dau un “sfat” fain legat de Tibidabo, ar fi să te duci acolo PE JOS. E o aventură, e un hike fain, prin natură. Altfel, desigur, e drăguț să iei și funicularul până acolo…
În mare parte, explorările mele se împart în două mari tipologii: locul, fizic, cu arhitectura, cu mâncarea locală, cu tot ce m-ar putea fascina pe zona asta “fizică”…
…și, evident, zona “invizibilă” – adică felul oamenilor de a fi, felul oamenilor de a gândi, felul lor de a trăi. Ceea ce s-ar numi “cultură”.
Nu-s eu mâncăcios de fel, și nici foarte fascinat de mâncare, dar în Spania n-ai cum să nu mănânci bine-de-tot la fiecare pas, n-ai cum să nu guști un pic din fiecare chestie (de acolo și ideea de tapas, nu?).
Eu în Spania n-am reușit să nu mă uit în sus, la clădiri, la arhitectura care m-a fascinat din prima clipă. La fiecare scară de bloc, ușă de casă sau balcon.
Dar, recunosc, cel mai fain este când “explorezi” deodată ceva “fizic”, cât și ceva “invizibil” – iar asta, adesea, cel mai simplu o vei face dacă vei intra într-o tavernă locală.
În Spania, ca-n Grecia sau Italia, există foarte multe “afaceri de familie”: adică taverne, restaurante sau localuri în care gătesc și servesc chiar cei ce dețin spațiul.
Iar atunci, chiar atunci, interacțiunea cu acești oameni este cea mai faină.
Motiv pentru care îți spun că un explorator ca mine nu s-ar plimba prea mult prin centrele orașelor, ci mai pe la margine. Și când mi se face foame nu intru în lanțurile mari și faimoase de fast-food și nici în restaurantele pentru turiști, ci caut fix acea “tavernă locală” în care, de preferat, să mă înțeleg cu ospătarul prin semne și zâmbete.
6. Fură meserie!
Montserrat – dacă vrei să te simți un pic ca pe Marte și-ți face plăcere să urci prin natură, să vezi lumea de sus… atunci n-ai cum să ratezi Montserrat. Din nou, poate un pic turistic, dar dacă mergi în timpul săptămânii, preferabil mai de dimineață (să prinzi cât mai mult din zi acolo), o să fie fain de tot.
Îți recomand să iei la tine niște mâncare și băutură, o păturică, să faci un mini-picnic când ajungi în vârf, să găsești motivația necesară să și cobori apoi, haha. Din Barcelona se poate ajunge la Montserrat cu un tren. Recomand maxim!
Ziceam mai sus că pentru mine aceste călătorii n-au tocmai rol de “vacanțe”. Dar asta pentru că eu îmi propun să fur meserie de peste tot, constant, dar mai ales atunci când mă plimb.
E uimitor câte lucruri poți să furi de la oamenii din jurul tău! (Și legal, haha.)
Ca idee, ori de câte ori ajung prin Spania rămân cu niște “valori” în sistem. E ca și cum mi-aș instala un anume plugin. Pur și simplu mă împrumut din atitudinea lor și din felul lor de a fi.
Oamenii în Spania au o anume tihnă specifică, o cultură a siestei, un respect de sine cum rar am găsit în alți oameni. Parcă chiar și o viată fără griji vizavi de ziua de mâine. Desigur, asta nu înseamnă că ei chiar n-au probleme. Au. Toată lumea are.
Dar atitudinea lor vizavi de viață mă fascinează și mi-o implementez și mie, treptat.
Desigur, se spune că locul în care trăiești, predominant, te va “forma”. Și e și firesc. Dacă în jurul tău majoritatea oamenilor se poartă într-un anume fel, vei fi influențat încet dar sigur. … nu?
Oricât m-aș încărca eu cu tihnă de la spanioli, odată ajuns în agitația vieții mele de bucureștean … tihna dispare după o perioadă.
7. Dar nu mai dispare “de tot” niciodată.
Și aici voiam să ajung.
Un explorator, un călător, un om care fură meserie de la cei din jur … n-o să fie niciodată la fel.
La fel ca … atunci când stătea în confortul casei sale, al cercului său de prieteni, al rutinei sale.
Da, poate că după două săptămâni de Spania vin acasă încărcat cu energie și chef de viață. Și poate după două săptămâni de “acasă” energia-mi dispare.
Dar n-o să dispară, niciodată, sub nicio formă, de tot.
E imposibil.
Și tocmai d-asta insist pe ideea că a călători a devenit, în ziua de azi, o terapie obligatorie, cel puțin pentru mine.
Și poate că d-aia de vreo 10 ani tot “circulă” ideea că este mai bine să-ți cumperi experiențe în detrimentul bunurilor fizice. Căci un bun fizic dispare, în cele din urmă, oricât de mult te-ai bucurat de el la un moment dat.
O experiență, însă, va lăsa o urmă în viața ta chiar și când nu te aștepți sau nici nu vrei.
Dacă tot ai citit atâtea despre explorat și călătorit, mai rămâne doar să-ți recomand să te duci într-o excursie oferită de prietenii de la Hochland. Ca idee, fiecare voucher de călătorie este în valoare de 5 mii de lei, mult mai mult decât îmi permit eu în călătoriile mele de unul singur.
Cum să călătorești cu Hochland (preferabil în Spania, haha)
În perioada 14 ianuarie 2019 – 28 februarie 2019 (7 săptămâni) Hochland desfășoară campania #InspirațiePentruOriceDestinație.
Oricine achiziționează minimum un produs Hochland din gama brânză topită poate încărca bonul fiscal sau factura pe www.Hochland.ro/InspiratiedelaHochland/ pentru a afla pe loc dacă a câștigat unul dintre următoarele premii:
3 premii zilnic – la alegere: căști wireless Sony, Troller Samsonite sau un rucsac.
Săptămânal 1 excursie, la alegere, într-o destinație aleasă chiar de tine (ai face bine să alegi Spania, da?) – repet, valoarea unui voucher de călătorie este de 5 mii de lei!
Vezi aici care sunt produsele participante în campanie.
Sper…
Sper sincer că ai găsit valoare în scurtul meu ghid și, totodată, sper să și câștigi una dintre cele șapte excursii oferite de Hochland.
Dacă…
Dacă ai și tu un sfat pe zona asta de călătorie, explorare sau mai ales Spania, te rog să-mi scrii în comentarii, căci îmi place să și învăț de la alții.
Comentează