“Bărbații care își arată emoțiile sunt slabi” nu este o replică pe care am auzit-o de-a lungul vieții, așa, cuvânt cu cuvânt…
… dar e cu siguranță un soi de “concept” care la mine-n cap este instalat de foarte mulți ani, din copilărie.
Cum a ajuns conceptul ăsta în capul meu?
Păi, cred că-s mai multe explicații, dar eu am două explicații “mari” pe care mă bazez:
1. Natura omului și istoria sa pe planeta asta demonstrează că bărbatul este “cel mai puternic” și femeia este cea “de care trebuie, ca bărbat, să ai grijă”.
Asta pare a fi “legea naturii”, asta pare a fi “credința” strămoșilor noștri, sau una dintre concluziile lor … desigur, și dacă te uiți la noi strict fizic, pare că așa este.
Altfel, și emotional dacă te uiți, femeile mereu par mai emoționale, mai “conectate”, uneori poate chiar mai “puțin pragmatice”.
Un bărbat, însă, este mai “porc”, mai direct, mai tăios, mai lipsit de sentimente parcă.
2. În copilărie părinții ne “educă” astfel fără să-și dea neapărat seama cu replici care, la vremea aceea, par nevinovate.
“Nu mai plânge, nu mai plânge, nu mai plânge!” parcă mi-o amintesc pe maică-mea cum îmi zicea.
Normal că-mi zicea asta! Eram enervant! Voia să tac odată!
“Hai că ești băiat mare, ce plângi atât?” e genul de replică pe care o auzi ori de câte ori vei merge printr-un parc în care sunt mame cu copilași.
Mie mi-a luat vreo 26 de ani să ajung să cunosc cu adevărat o latură emoțională a mea.
Mi-a luat 26 de ani să accept că simt anumite lucruri și să vreau să le analizez, să le dau voie să mă topească, să “îmi facă rău”, doar ca apoi să realizez că acel “rău” nu e tocmai rău, sau în cel mai rău caz este un “rău necesar”.
N-am mai plâns niciodată după perioada copilăriei până spre 26 ani.
Și nu, nu plânsul în sine este cheia, soluția sau problema. Plânsul e doar un semn, “the tip of the iceberg“, o stare, un exercițiu, o supapă, un aha-moment, o combinație stranie de “chestii” pe care nici până-n ziua de azi nu reușesc s-o explic prea rațional.
Este evident că-n societatea de azi are loc o schimbare de paradigmă. Am impresia că de la o vreme, probabil în încercarea reciprocă de a ne înțelege mai bine, un sex pe altul, ne învățăm unii pe alții să fim “invers”.
Adică … da, ok, eu, Ariel, băiat, bărbat, zi-mi cum vrei, știu foarte bine să-mi ignor latura emoțională. Am făcut asta mulți ani.
Dar mai vreau acum să fac asta? Acum că știu ce-nseamnă acest “demon”?
Ei bine, da, uneori da. Uneori are sens.
Alteori, însă, nu.
Este un troc pe care-l facem, educându-ne reciproc, schimbând modul în care societatea ne crește “discriminați” pe sexe.
La finele anului trecut am avut ocazia să fiu intervievat pe subiectul ăsta, alături de Otravă. Videoul rezultat mi se pare foarte fain și-s tare mândru de el.
Uite-l:
Mai sunt alte câteva video-uri în această serie și le recomand din suflet. Iată-le aici.
Comentează