Acum un an și jumătate descopeream Instagramul. Aplicație simplă, care nu face mare lucru, în mare te lasă să urci niște poze într-un loc în care mulți alți oameni își urcă pozele. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, din “cauza” Instagramului mi-am cumpărat primul iPhone, acum un an și jumătate.
Eram fascinat de ce se întâmplă cu userii de pe Instagram încă dinainte să am smartphone. Știu că mă uitam pe Instagram de pe mobilele altora.
Cam tot p-atunci mi-a revenit pofta nebună de a face poze. Și uite așa, într-un an și jumătate, am strâns deja peste 900 de poze făcute cu mobilul, majoritatea cu un text scurt sub ele.
Am învățat că o fotografie, oricât de bună, dacă n-are o poveste este o fotografie care, din start, nu-i prea bună. Sau cel puțin așa-i cu mine. Degeaba îmi arată cineva super-fotografii dacă acele fotografii n-au o poveste scrisă sub ele sau o poveste transmisă chiar prin imagine.
În ultimul an am început să duc o viață dublă: viața mea de zi cu zi, vizibilă și pe contul meu de Facebook de către oricine, și viața mea de fotograf care scrie în engleză pe Instagram.
Acum câteva luni am hotărât că pe contul meu de Instagram voi fotografia povești de pe unde merg și le voi ilustra în engleză, pe cât de des pot. N-am mulți urmăritori sau multe like-uri. Dar sunt, pur și simplu, fără explicație, pasionat de “povești și fotografii publicate pe Instagram” – dacă există așa o pasiune…
KFC caută acum un “erou urban” pe care să-l trimită alături de Doru într-o expediție în care să învețe “tehnici de supraviețuire” și ce pare să includă “trasee offroad” și “wildlife safari”.
Partea proastă abia aici apare. Eu-s un om “urban”. Nu mă omor cu natura. Am dormit de două ori în cort și credeam că voi muri de frig și de lipsă de internet. Dar pentru a câștiga expediția trebuie să mă votezi aici. Și dacă eu, dintre cei patru bloggeri, voi câștiga – voi pleca în expediție cu unul dintre oamenii ce m-a votat. Votarea se termină pe 30 septembrie.
Mai jos o să “atașez” câteva dintre fotografiile mele preferate din ultimul timp, iar zilele astea o să tot pun update-uri pe contul de Instagram și Facebook ca să vă conving că merit votul pentru că-s cel mai “explorator urban”.
Attila, un capoeirista (un om care face și predă capoeira) din Budapesta care a avut grijă de mine două zile, cât am rătăcit prin capitala Ungariei prin vara lui 2014. Omul știe portugheză, compune cântece de capoeira, predă capoeira și are un talent incredibil când vine vorba de lucru cu copii – în sensul că are o răbdare pe care eu n-aș avea-o în vecii vecilor. Povestea toată aici.
Mai jos, tot din vara lui 2014, tot în Budapesta, pe când rătăceam complet haotic prin centrul orașului, la un moment dat m-am întors și am văzut acest desen imens. Trecusem de el, chiar pe lângă el, fără să-mi dau seama. Părea ireal.
Aceeași plimbare – Budapesta, vara lui 2014 – făceam drumuri multe cu mijloacele de transport în comun din lipsă de bicicletă și pentru că Attila stătea la marginea orașului. Prima persoană cu care am interacționat prin Budapesta a fost tipa asta extrem de vopsită-n cap.
București, seară de joi (parcă), ultimul autobuz – eu eram în dreapta șoferului, într-o masină înaltă, plecam departe de București și am facut poza asta de “Noapte bună, București!”. Nu prea cochetez cu alb-negrul.
Septembrie 2014, București – prima dată după mult timp am folosit un tramvai și atât eu, cât și Corina, eram plini de vopsea de la The Color Run. Povestea întreagă aici.
Septembrie 2014, București – eu eram pe bicicletă, la semafor, când am ochit-o pe doamna asta întoarsă într-un mod ciudat tocmai spre un afiș cu Bonnie Tyler – în secunda doi mi-au venit în cap versurile: “(Turn around) Every now and then / I get a little bit lonely / And you’re never coming round”
Septembrie 2014, București – protest cu 2500 de bicicliști și puțin trafic blocat. În partea cealaltă a Bucureștiului traficul era blocat dintr-un motiv complet diferit de către aproximativ 50 de mii de oameni.
Padova, Italia, iunie 2014 – cea mai mică și bună pizzerie “afacere de familie” pe care am văzut-o vreodată! Poza am făcut-o după ce mi-am mâncat pizza pe care am așteptat-o vreo 20 de minute și am urcat-o imediat pe Instagram, de pe roaming. Aici este ce-am scris pe loc.
Veneția, Italia, iunie 2014 – m-a amuzat faptul că Veneția este un vis fals, căci odată ajuns acolo totul este o mare minciună. Gondolierii sunt foarte ușor de comparat cu cei mai joșnici și mârșavi taximetriști de la noi din București. Vânzătorii ambulanți – niște oameni care trăiesc de pe o zi pe alta și fac tot ce pot pentru a vinde rahaturi aduse din china. Nimic nu este “pe bune” acolo. Din păcate.
Veneția, Italia, iunie 2014 – adevărata față a Veneției.
Budapesta, vara lui 2014 – când am făcut poza asta am scris: “Așa știi că ai ajuns în Budapesta – scările rulante de la metrou sunt interminabile!”. :)
Sunt muuulte altele aici, pe contul meu.
Comentează