Idei

Mi-a luat 26 de ani să învăț despre suflet

Mi-a luat 26 de ani să învăț despre suflet

Mi-a repetat mamaie de nenumărate ori că prima ei grijă când s-a măritat a fost să facă copii, și deși am crezut-o pe cuvânt, nu pot să spun că am înțeles-o cu adevărat niciodată.

M-am întrebat de mai multe ori ce o fi făcut-o să aibă acest gând, și mereu m-am împăcat cu ideea că poate pur și simplu așa era pe vremuri…

Acum sunt într-un tren, scriu textul ăsta cu laptopul în poală, puțin înghesuit, la stânga având un geam și la dreapta un student englez care învârte în mod repetitiv un pix în mână și încearcă să studieze. Am plecat din Newton Abbot, un loc despre care nu auzisem până acum vreo doi ani, cu destinația Londra.

Am fost în vizită la mama, care s-a mutat în Newton Abbot în vara lui 2015. În vara lui 2016 a reușit s-o ia pe sora mea cea mică, Eden, la ea. Iar acum, în toamna lui 2017, a reușit s-o ia și pe mama ei la ea, bunica mea, 85 de ani. Am scris aici despre asta chiar zilele trecute.

Eu, mama, mamaie, Eden și Iris, “sora mijlocie”, toți sub același acoperiș, am petrecut patru zile pe care nu le-aș fi putut prezice niciodată. Alături de noi – Ron, iubitul mamei, și George, iubitul lui Iris.

Cu doar jumătate de oră înainte de tren am făcut un duș și am cugetat sub jetul de apă caldă (nu știu, așa pățesc mereu în duș) … și mi-am amintit vorbele lui mamaie. “Prima mea grijă, când m-am măritat, a fost să fac copii.” Și totul a dat roade, acum, zeci de ani mai târziu. Când, din punctul meu de vedere cel puțin, mamaie tocmai începe o “nouă viață”.

Casa a fost plină, cu țipete și veselie, ca în filmele americane de Crăciun. Ne-am adunat toți și am emanat energie în toate direcțiile posibile.

Chiar și casa zici că-i din filmele americane: trei etaje, curticică, mansardă… Nici în visele mele cele mai frumoase nu aș fi putut să-mi imaginez că așa o casă avea cum să se numească, cândva în viitor, “acasă”. Căci “acasă” este, veșnic, acolo unde-i mama, nu?

În ultimele luni din viața mea, la vârsta de 26 de ani, am descoperit că pot să plâng. Nu-i un secret, am trecut prin mai multe, m-am dus și la psiho, am scris și pe blog despre ce gândesc… Cred că-i un “proces” firesc prin care orice om trece mai devreme sau mai târziu. Eu l-am trăit acum, recent…

Mi-a luat 26 de ani să învăț despre suflet, despre sentimente, despre emoții, despre “actul de a plânge”, despre sine, despre spiritualitate și, în cele din urmă, despre “iubire adevărată”.

Am știut mereu că-mi iubesc familia de la A la Z, cu bune și rele, cu rude apropiate și îndepărtate. Am simțit. Dar n-am experiemntat cu adevărat niciodată iubirea, până la această întrunire la noua casă a mamei.

Spuneam “te iubesc” iubitei mele. Și era asumat. Dar să spun asta familiei mele, surorii mele, mamei mele, era ceva ce nu simțeam încă cu toată ființa mea. Căci nimeni nu te învață “să simți” iubire și să emani iubire.

Asta s-a schimbat în mine. Nu știu cum, nu știu de ce și nu știu cum de s-a întâmplat acum, la 26 de ani – dar știu cu toată ființa mea că s-a întâmplat.

Eram în duș și calculam: când sora mea cea mică o să aibă 50 de ani, cât are mama acum, mama mea o să aibă 85, vârsta pe care o are bunica acum.

Eden are acum aproape 15 ani. Mai sunt 35 de ani până la momentul pe care creierul meu și l-a imaginat singur, sub duș. E vorba despre 35 de ani de viață în care voi trăi știind cum este, acum, să simți iubire, știind ce înseamnă “familie” și, cel mai important, știind de ce primul gând a lui mamaie, când s-a măritat, a fost să facă copii.

Tot textul ăsta poate-i prea dulce. Unii îl vor citi și le va fi greață. De fapt, majoritatea celor cărora le-a fost greață deja s-au oprit din citit. Dar nu-i nimic, așa mi-era și mie pe vremuri când găseam lacrimogene d-astea pe internet. Căci eu eram “tare”, nu plângeam și n-aveam sentimente. Eu nu eram “sensibil”, făceam pe “durul” și-mi interziceam (nu știu de ce) să simt.

Poate că așa-s bărbații. Așa-s educați de mici. Să fie “tari”. Poate că așa suntem noi, genetic. Căci știu sigur că fetele nu-s tocmai așa. Ideea este că acum știu că dacă nu simt, eu nu voi mai fi niciodată “eu”.

Nu știu care-i rețeta acestui “simțit”. Nu știu cum ajunge un mascul să-și cunoască sufletul, cu adevărat, căci nu mi-e clar ce a generat asta în mine. Dar cred cu tărie că, în cele din urmă, asta-i una dintre diferențele dintre un băiat și un bărbat. Și n-o zic ca să mă laud. O zic pentru că asta simt. Că am trăit într-o minciună până acum. Și acum trăiesc o nouă etapă. Parcă o nouă “realitate”.

Studentul de lângă mine s-a culcat. N-a reușit să studieze, se pare.

Înainte să se așeze el lângă mine, am stat lângă un asiatic din Hong Kong. Am vorbit cu el cele 15 minute petrecute unul lângă altul. Studiază politica în Exeter și vrea să viziteze România. A rămas că ne auzim pe Facebook… Poate că pare, din nou, o prostie: dar dacă nu începeam să fiu “altfel”, sunt șanse mari să nu fi schimbat o vorbă cu Yan, asiaticul.

Mi-a luat 26 de ani să învăț despre suflet

Mamaie a întinerit în astea patru zile enorm. Are voioșie, energie, chef de viață și poftă de mâncare (chiar dacă nu vrea să recunoască încă).

Mama este mai fericită ca niciodată și-mi place de mor faptul că uneori ne punem sufletele la telefon să-și vorbească. Am îmbrățișat-o zilele astea cât n-am îmbrățișat-o toată viața și i-am zis ce nu credeam că-i voi zice vreodată.

Eden are o traiectorie interesantă în viață, deja a cutreierat Europa mai mult ca mine (doar datorită școlii englezești) și pare că vine din urmă cu inteligență. Există un fel de competiție între noi doi: care o să facă primul nepot. Haha.

Iris e de prin primăvară în Londra, îmi pare și ea schimbată radical, e veselă și pozitivă, își imaginează chestii mărețe de făcut prin însorita Spanie…

Iar eu, fratele cel mare, tocmai consider că am devenit bărbat. Sunt mai împăcat cu mine ca niciodată, mă iubesc pentru prima dată și trăiesc viața cu fascinație așa cum face un bebeluș, probabil.

Am scris textul ăsta într-un note, căci n-am internet. L-am scris pentru mine. Ca să-l citesc și să-l recitesc acum și peste ani, ca să îmi amintesc acest moment. Îl voi face public? Da, căci asta fac cu viața mea de prin 2006 și-mi prinde bine. Dar, pe bune, e scris de mine, de la mine, pentru mine. Este “esență pură”. Este cel mai mare “secret al meu”.

Dacă ar fi să rezum sau să concluzionez… cred că n-ai cum să te cunoști cu adevărat dacă nu îți dai voie să simți. Astfel că “a simți” devine una dintre nevoile de bază ale omului. Și acum, abia, am învățat cum să fac asta. Și-s sigur că “învățatul” ăsta o să dureze pân’ mor.

Stay true to yourself.


Dă mai departe dacă ți-a plăcut și abonează-te prin e-mail dacă vrei să fii la curent cu tot ce scriu pe viitor:

S-ar putea să te intereseze

6 comentarii

  • Reply
    Hai să vorbim puțin despre sentimente
    20/11/2017 at 08:08

    […] Citeam aseară articolul scris de Ariel Constantinof, „Mi-a luat 26 de ani să învăț despre… Foarte mișto scris. În el Ariel povestește despre câteva zile petrecute în Marea Britanie, în sânul familiei și despre cât de bine și împlinit s-a simțit pentru că i s-au întâmplat lucrurile astea. Nu vă dau eu spoilere, intrați acolo și citiți.  […]

  • Reply
    Iuli Ana
    20/11/2017 at 10:49

    Esti norocos! Mie mi-a luat 30 de ani! :)

  • Reply
    simona
    22/11/2017 at 10:02

    mie mi-a luat 33 de ani!

  • Reply
    Două zile ca să dai "restart" la creier - Ariel Constantinof Blog
    22/11/2017 at 23:20

    […] împlinit trei zile de când sunt în Londra și deja mi-o ard super-fancy. Hai să mă laud puțin: sunt într-un pub în care muzica-i dată […]

  • Reply
    Lori Alexe
    24/11/2017 at 16:06

    Mi-nu-nat, Ariel. Mă bucur că ai facut notița publică.
    *inimioara*

  • Reply
    Ce ne-a plăcut săptămâna asta pe interneți și ce-am vrea să mai vedem
    26/11/2017 at 22:50

    […] Mi-a luat 26 de ani să învăț despre suflet […]

  • Vezi alte comentarii:

    Comentează