Nu am voie să părăsesc țara

Azi se împlinesc 72 de ore de când am aterizat în Israel, țara în care m-am născut acum aproape 28 de ani. Woah, ce mare sunt!

Până acum am stat la bunici în casă, care-i cumva totodată și una dintre “casele copilăriei mele”.

Când am ajuns în orașul “meu” am amuțit.

Când am ajuns pe strada bunicilor am leșinat în interior.

Când am pășit în casa lor … m-am teleportat automat în copilărie. 

Pielea mi-era de găină fără oprire, simțeam un fior rece pe ceafă, care urca spre chelie. Simți? Că eu simt și acum, când scriu rândurile astea… 

Prima realizare a fost că, wow, îmi aminteam totul mult mai mare. Fizic. Casa, orașul, baia lor, sufrageria lor, bucătăria lor, blocul lor, strada lor, curtea lor. Singurul lucru care nu este așa cum mi-l amintesc este mandarinul din curte, pe care l-am plantat cu tataie acum vreo 20 de ani. Atunci era doar un copăcel firav… iar acum e un copac în toată regula, plin de mandarine. 

---

Sunt în tren, după 3 zile cu bunicii am plecat cu ghiozdănelul în spate spre Tel Aviv, să socializez cu niște tineret, să vorbesc cu niște oameni care fac bișniță pe aici. Adică business, voiam să zic. 

Am mers de la bunici până la gară pe jos, ca să îmi explorez orașul natal, Ashdod. În drum spre gară am trecut și pe la blocul în care am crescut eu. Și strada “mea”. Și drumul meu spre școală. Și strada cu magazine pe care s-a pierdut Iris, sor-mea, când eram mici. Știi povestea, Iris, nu?

Doamne-doamne, cum poate să-ți lovească creierul o astfel de experiență!

Cât de incredibil este să te duci într-un loc în care n-ai mai fost de atât de mult timp, să simți fix aceleași mirosuri, aceleași gusturi, să simți același “vibe” de atunci.

Bunicii mei acum au 80 de ani și nu le este ușor, desi statul ăsta evreiesc i-a ajutat mult-spre-foarte-mult. Aș vrea s-o conving pe mamaie s-o pun în fața camerei de filmat, să-i iau un interviu despre cum a fost pentru ea fuga din România comunistă și așezarea într-un stat abia născut. 

Să aud din gura ei, acum, după zeci de ani de când a luat decizia aia, cum i-a impactat viața și cum a fost să fie departe de nepoți – adică eu și surorile mele, care am crescut în România și acum suntem împrăștiați prin Europa. 

Să vedem dacă reușesc, o să încerc. 

Ah, era să uit.

Mamaie Frida este omul cu care am petrecut cel mai mult timp, aparent, când eram foarte-foarte-mic, căci ai mei munceau. Așa că relația mea cu ea mereu a fost una “specială”.

Anul trecut, când am mers pe la psiho’, chiar am făcut la un moment dat un exercițiu fain și s-a adeverit că mamaie a avut și are un impact absolut enorm asupra valorilor mele. E ceva deep ca naiba, care m-a emoționat teribil atunci. 

Mamaie mi-a zis alaltăieri: “Ia zi, Ariel, când te însori, când faci un copil?”. 

Mamaie n-a zis NICIODATĂ asta. Haha. Niciodată. Și, în fine, nu e cu “presiune”, că nu resimt presiunea din partea ei, dar are dreptate, o înțeleg, vrea să vadă ce urmează în arborele ei genealogic. 

Eu am 27. Mamaie la 27 îl făcea pe tata. Și cu 3-4 ani înainte se mărita. Iar în tot acest timp, copiii fraților ei toți au făcut mulți nepoței și strănepoței și răsnepoței… Căci, aparent, când viața-i mai bună ca-n România, faci nepoței. Sau așa-i cultura? Deși nu am eu rude prea religioase sau ceva… deci cred că ține de standardul de viață.

Dar chiar o înțeleg, e frustrant, toată lumea are răs-strănepoți și ea nu. 

---

Trenul ăsta-i plin de oameni mai tineri ca mine, îmbrăcați în sodați, cu arma în jurul gâtului. Pentru 90% dintre cei care citesc rândurile astea probabil că-i ceva “wow” informația asta, dar aici e o normalitate. Cu care, aparent, nu-ți ia așa mult să te obișnuiești. 

Ca idee, eu n-am fost în Israel în ultimii 10 ani tocmai pentru că am vrut să evit armata. Nu cred în treaba asta cu violență și nici nu-s atât de patriot, deși clar respect și iubesc Israelul pentru felul în care m-a format. 

Ultima dată când am fost aici, la 17 ani, i-am vizitat pe mamaie și tataie și, la aeroport, m-au oprit și m-au informat că n-am voie să mai vizitez țara dacă nu fac armata. Sau ceva de genul ăsta.

La 27 de ani se prescrie treaba. Așa că acum am revenit ca să-mi înnoiesc actele – adică pașaportul. Durează două-trei săptămâni să iasă, perioadă în care nu am voie să părăsesc țara. Chiar dacă am la mine pașaportul românesc care nu este expirat. 

Așa că-s captiv aici, la 20 de grade Celsius. Scuze.

Și planul este să văd dacă găsesc ceva de făcut – un video, un ban, un job.

Dacă mi-aș demonstra că pot face asta … cred că mi-este destul de clar unde-mi fac “baza” în fuga de Dragnea și “ciuma din Ro”. Îmi pare rău, sună drastic, știu, n-am mai gândit niciodată sintagma “Ciuma din România”, dar în astea 72 de ore… nu știu, ăsta mi-este sentimentul, că tre să fuuuuuug de acolo.

Deși chiar n-aș vrea, căci îmi place teribil acolo, acolo mi-este sufletul, după 20 de ani de trăit în București … și nenumărate încercări de a mă rupe de oraș și de oamenii de acolo… mi-este foarte clar că e extrem de greu să părăsesc locul ăla și să nu privesc înapoi.

Dar trebuie. 

Căci copilul ăla de care zicea mamaie Frida nu am tupeu să-l fac în România, nici dacă aș fi super-duper-extra-bogat și mi-aș permită să merg doar la spitale din Austria, ca politicienii noștri. 

Scuze, nu vreau s-o dau în politică. Nu asta-i ideea. Dar, uite, la 27 spre 28, cam asta-i în capul meu. 

În vară, prin august, am mai trecut 10 zile prin Israel, la o conferință cu 150 de oameni din jurul lumii. Atunci am cunoscut-o pe Bat-El, o tipă născută prin România acum peste 20 de ani, căreia i s-au dat zero șanse de supraviețuire din cauza unor probleme de sănătate. Dar mama ei a fugit cu ea în Israel și acum Bat-El este vedetă pe aici.

Uite un TED Talk genial cu ea. Vă recomand din suflet.

Diseară merg la un show de-al ei în Tel Aviv. Și apoi, doamne-ajută, dorm la ea pe canapea. Căci cazarea pe aici e scumpă ca naiba în comparație cu cât de mult câștig eu prin București.

Sper să mă conectez cu oamenii de pe aici, să înțeleg realitatea de aici mai mult decât un observator-extern și să încep să-mi creez încă o bază, ca aia de prin UK. 

O să mai revin cu gânduri și videouri și postări pe Facebook și Instagram în perioada asta.

Hai, să avem un 2019 pe cinste! 

---