Nu mai vreau să trăiesc în cocina asta

Tocmai vin de la o oră de pedalat prin oraș. Am plecat de acasă și am mers până la ANAF, în cealaltă parte a orașului. Am pedalat dus-întors și am adunat trei povești care mă fac să nu mai vreau să trăiesc în cocina asta de oraș.

Și chiar dacă sunt adeptul atitudinii pozitive, care va face orice ca să nu răspândească chestii negative, sunt deja atât de frustrat că nu mă pot abține și trebuie, pur și simplu, să mă descarc.

Prima poveste

Oricum mă enervează la culme mașinile parcate pe trotuar. Este un subiect despre care vorbesc de ani de zile. Mulți amici mi-au zis că am luat-o razna, că-s obsedat de subiectul ăsta și că nu mă mai suportă. Am lăsat-o mai moale de la o vreme, considerând că poate iau un subiect neserios prea în serios.

Am scris aici despre cum cred că mașinile parcate prost au contribuit la “ne-salvarea” unor oameni.

Aici am scris despre nesimțirea celor ce parchează pe trotuar și am fost uimit că o grămadă de oameni mi-au zis că n-am dreptate, că exagerez, că în București chiar nu există locuri de parcare și că, dacă tot n-am carnet, poate ar trebui să nu mai discut pe tema asta. M-am supărat tare-tare atunci.

Iar aici am făcut un video … un jandarm m-a legitimat pentru că mi-am pus camera de filmat pe mașina lui personală, parcată pe trotuar. Bun motiv de legitimare, nu? :)

Revenind: aproape zilnic trec pe lângă o mașină parcată pe trotuar cu mare nesimțire. Adică o mașină care blochează complet trotuarul. I-am făcut poze în mai multe rânduri și le-am pus pe Facebook. Uite aici una dintre ele:

În drepta, la măsuță, apar două peroane. Despre ele vorbesc mai jos… (asiaticul și doamna)

Am sunat și la poliție să văd dacă am ce să fac, căci parcatul pe trotuar este interzis … dar asta-i irelevant, că nu vorbesc aici de legi, vorbesc de bun simț. N-am rezolvat nimic. Mi s-a spus că se va trimite un echipaj … și atât.

Ultima dată când am trecut pe acolo și am sunat iar la poliție, m-au observat două persoane ce stăteau la o cafea chiar în clădirea în fața căreia este mereu această mașină parcată cu nesimțire. (vezi poza de mai sus)

“E mașina dumneavoastră?”, îi întreb eu foarte direct pe cei doi … un domn asiatic pe la 30 de ani și o doamnă mai în vârstă.

“Nu, nu, domn lucrează aici sus. Mereu parcat așa…”, mi-a răspunsul domnul asiatic parcă puțin îngrijorat de situație, într-o română stâlcită, dar cumva cu drag.

“Îl cunoașteți pe domnul care parchează mereu așa?”, continui eu interogatoriul. :)

“Da, da, lucrează aici, în fiecare zi parchează așa.”, îmi răspunde doamna de data asta.

“Și nu vă deranjează? E parcat chiar în fața magazinului vostru din câte văd. Nu puteți să-i bateți obrazul?”

Mi-au dat de înțeles că nu, nu pot, n-au cum. Mi s-a părut chiar că le este frică de el.

Badigardul clădirii a chemat repede pe cineva de sus să mute mașina. L-am luat la vorbă pe domn.

“Arăt eu ca și cum asta e mașina mea? Am eu bani de așa mașină?”, zice domnul în dreptul ușii mașinii.

“Nu mă interesează a cui e mașina, dar se pare că dumneavoastră ați venit degrabă s-o mutați. Vă rog să nu mai parcați aici pentru că …” și am început să-i dau argumente, în timp ce o doamnă cu un cărucior a încercat să se strecoare printre noi doi și cele două mașini parcate fără succes.

Am plecat cu o mică victorie: mașina a fost mutată în ziua aceea, tot pe trotuar, dar lăsând un loc “decent” pietonilor. A doua victorie a fost că sper că i-am motivat pe cei doi de la cafea să ia atitudine. Am plecat încurajându-i să ia atitudine pe viitor.

Doamna de la telefon, de la Poliție, m-a asigurat că vine un echipaj să verifice și voi fi contactat. N-am fost contactat niciodată și mă îndoiesc sincer că s-a întâmplat ceva.

A doua poveste

A trecut razant pe lângă mine o mașină, deși mergeam foarte aproape de bordură, pe bicicletă. Scria “Școală” pe mașină. La volan era un tânăr, iar în dreapta un moș foarte burtos, cu geamul lăsat la maxim, cu toată mâna în afara mașinii, cu capul în tavanul mașinii … părea foarte relaxat.

Șoferul mergea haotic. Ba tare, ba încet, și cu siguranță prea aproape de mine.

Am observat atunci că burtosul nici măcar nu avea centura de siguranță pusă. M-am gândit să-i bat obrazul și să-l încurajez pe tânărul șofer că-i responsabilitatea lui să-i zica imbecilului de instructor să poarte centura. Presupun că așa-i legal.

Am gândit, dar n-am apucat. Căci mașina a luat-o înainte.

Dar nu știu prin ce minune i-am prins la următorul semafor. În dreptul moșului m-am oprit și am zis:

“Domnule instructor, a cui e vina dacă dumneavoastră nu purtați centura de siguranță? A dumneavoastră sau a șoferului? Indiferent … e bine?”

După primele cuvinte moșul a tresărit speriat, parcă trezit din somn. Șoferul, tânărul, s-a uitat la mine și a început să râdă. Nu știu dacă de mine, de ce am zis sau de moșul burtos.

“Io să-mi pun centura, mă?”, a apucat să zică moșul, ieșind pe jumătate pe geam, amenințător.

Tânărul a accelerat apoi la verde și nu ne-am mai văzut.

Asta-i esența lucrurilor care merg prost aici, în cocina noastră… Intructorul nu poartă centură, elevul n-are tupeu să zică nimic … și Dumnezeu cu mila.

Se pare că greșesc: (my bad)

Regulamentul de Aplicare a Codului Rutier stabileste, la articolul 97, si categoriile de persoane care nu sunt obligate sa poarte centura de siguranta. Astfel, sunt exceptate de la aceasta obligatie:

conducatorii auto care stationeaza;
conducatorii auto care executa manevra de mers inapoi;
femeile in stare vizibila de graviditate;
conducatorii de autoturisme care executa servicii de transport public de persoane, in regim de taxi, cand transporta pasageri;
instructorii auto, pe timpul pregatirii practice a persoanelor care invata sa conduca un autovehicul pe drumurile publice;
examinatorul din cadrul autoritatii competente in timpul desfasurarii probelor practice ale examenului pentru obtinerea permisului de conducere;
persoanele care au certificat medical in care sa fie mentionata afectiunea care contraindica purtarea centurii de siguranta.

A treia poveste

Cu 10 minute înainte să deschid laptopul să scriu acest text am oprit lângă un șofer parcat cu un SUV pe trotuar. Era bine echipat, venea din război. Pe el și pe SUV scria, dacă nu mă înșel, Force 1. Este o firmă de securitate, gen BGS, cu motoare, cu jeep-uri, cu cocalari și tot tacâmul.

Era cu încă un tip lângă el, mai tânăr, neechipat de armată. Sprijineau împreună SUV-ul parcat la umbră, blocând 90% din trotuar.

“Am oprit ca să vă zic că e parcată foarte nasol mașina asta aici și încurcă toți acești pietoni.”

Fix în timp ce ziceam asta treceau mai mulți vârstnici pe trotuar, în sir indian, cu greu ocoling indiferentul din armată, ce stătea cu ochii în Pokemon Go cred.

Tânărul de lângă el a făcut ochii mari și a dat din cap, afirmativ, cum că parcă-parcă la nivel subconștient mă înțelege și-mi dă dreptate.

“Io înțeleg ce zici, dar, stai și tu 12 ore pe tură și o să vezi ce nasol e să stai în soare. Aici e umbră.”, zice el, inteligent, cu un ochi după un Pokemon, cu un ochi la mine.

“Da, înțeleg, dar vi se pare că-i un argument bun ca să vă bateți joc de toți cei ce trec pe aici? De mamele cu cărucioare? De vârstinicii aceștia? Sau, uite, de acest domn biciclist pe care tocmai îl faceți să se dea jos de pe bicicletă ca să vă ocolească?”, insist eu, cu un ton prietenesc.

Și chiar atunci a trecut un moș pe bicicletă, pe trotuar. S-a dat jos în dreptul nostru de pe biclă și a ocolit tacticos blocada Force 1. N-a zis nimic, deși cu siguranță auzise subiectul discuției dintre mine și soldat. Nici el și nici ceilalți pietoni care ocoleau n-au zis nimic. Nimic, nimic, nimic.

M-am tot tocmit cu soldatul. I-am zis că m-am oprit pentru că mă doare sufletul. I-am zis că are loc să dea puțin în spate, să facă mai mult loc pietonilor. A început să-mi dea iar argumente despre cât de greu e jobul său. I-am zis că și al meu e greu, că-s biciclist, stau în soare. A zis că și pe el îl doare sufletul, dar n-are ce face.

La un moment dat s-a enervat că stăteam pe capul lui.

“Acum te joci cu nervii mei sau ce? Ți-am zis ca înțeleg. Chiar îmi cer și scuze! Dar acum stau la umbră. Lasă-mi 30 de minute și, când revii, o să vezi că am plecat.”, zice el puțin nervos.

În tot acest timp tânărul lui coleg se uita la noi ca la un meci de tenis. Ba la el, ba la mine, dând uneori din cap afirmativ. Un cuvânt n-a zis. Nici pro-mine, nici anti-mine.

“Dacă te enervezi înseamnă că chiar te afectează ceea ce faci … căci dacă erai împăcat cu ceea ce faci n-aveai de ce să te enervezi că-ți zic un adevăr…”, îi mai zic așa, ca o ultimă palma, poate-poate-mi ating și eu scopul.

“Omule, am înțeles, te rog lasă-mă!”, zice nervos.

“Dacă ai înțeles, atunci te rog să muți mașina.”, insist, că-l văd că moare de nervi.

Fix atunci apare un tip la vreo 25 de ani, genul de om care știe toate manelele din lume, care scuipă semințe în fața blocului și cel mai probabil n-are prea multă educație. Vede discuția aprinsă dintre mine și soldat și se bagă brusc în seamă:

“Băăă, io știu cine-i ăsta, băăă!”, zice către soldat.

Eu rămân șocat. Să fiu oare chiar așa o vedetă?!

“Bă, am văzut io pe YouTube, e un băiat care filmează prin București și se ia așa de oameni, se crede polițist. Bă, băiatu’, da ia-te, mă, de toți, nu doar de ăștia. Du-te și la ăia, băiatu’.”, zice el fericit să mă cunoască, mai-mai să-mi ceară și-un autograf.

Soldatul îl ignoră. Eu simt că chiar am un impact educațional asupra populației cocinei în care locuiesc … Dar mă înșel. Căci tipul de fapt mă displăcea teribil pentru videourile mele cu “spirit civic”.

Am plecat bucuros că m-a recunoscut primul manelist pe stradă de pe YouTube. M-a recunoscut un om care n-ar fi avut cum să fie în “publicul meu țintă” NICIODATĂ.

Am urat o zi bună soldatului și colegului său mai tânăr, de la Force 1. Soldatul mi-a arătat “like”, stând cu ochii în telefon. Probabil voia să-mi arate degetul mijlociu, dar s-a abținut.

Poate undeva în adâncul subconștientului său o să-l doară măcar puțin tot ce i-am zis. Poate. Nu știu…

Colegul lui mai tânăr poate-poate a reținut ceva și data viitoare n-o să rămână indiferent ca celelate personaje din primele povești.

Pe zi ce trece îmi dau seama că eu cer prea mult de la orașul în care locuiesc, de la oamenii alături de care locuiesc aici. Îmi dau seama că am așteptări prea mari. Nu știu ce-i de făcut, dar e puțin cam frustrant. Nu mai vreau să trăiesc în cocina asta, dar nici nu-mi dau seama ce-i cu adevărat de făcut.

“Spiritul meu civic” de a bate oamenilor obrazul este considerat de mulți doar o aroganță.

Tot jegul din cocina asta, jegul acela “de sus”, de la Primărie, de la oameni care mor în spitale, de la miliarde aruncate pe geam … pleacă de la aceste micro-atitudini din viața de zi cu zi. De la aceste nereguli mici.

O neregulă mică nu trebuie ignorată pe motiv că-i mică sau pe motiv că “Avem probleme mai mari”.

O neregulă mică indică doar că există niște nereguli foarte mari. Iar o neregulă “mare” nu poate fi corectată trecând cu vederea neregulile “mici”.

Dacă nu poți face instructorii să poarte centura de siguranță atunci când merg prin oraș cu elevii, atunci cum putem să ne așteptăm la niște șoferi ok?

Soldatul din ultima poveste m-a întrebat, așa cum mulți alții m-au întrebat de-a lungul timpului, “Dar altă treabă nu ai, mă?”

Ba da, chiar am. Dar, din păcate, mă obligă conștiința să trag pe dreapta și să încerc să am un mini-impact pozitiv asupra neregulilor din jurul meu. NU POT să trec indiferent pe lângă o neregulă.

Nu știu și nu-mi explic de ce sunt “singurul nebun”. Nu știu de ce nu prind curaj alții pe moment să mă susțină – și mă refer aici la tot felul de pietoni.

O să continui să fac ceea ce cred că-i “corect” să fac. Și pe termen lung mă tot gândesc să caut o cocină mai curată, mai evoluată, mai frumoasă … pentru că aș prefera ca un mini-Ariel să aibă parte de niște condiții mai faine.