BrandLeft
BrandRight
România

Nu vreau să sune dramatic, dar mi-este frică.

Salut, eu sunt Ariel, un flăcău de 27 de ani, născut prin Israel de părinți români fugiți după revoluție. Încântat de cunoștință.

Acum 11 ani, adică pe când aveam doar 16 ani, eram elev într-un liceu privat din București, România.

Spre final de clasa a 9-a, undeva prin aprilie, am aflat că am luat nota 4 (patru) la purtare și urmează să fiu exmatriculat, alături de sora mea mai mică, elevă tot acolo.

Eu, copil cuminte, timid, elev care stă în prima bancă pentru că nu vede la tablă (pentru simplul motiv că-i e jenă să-și poarte ochelarii de vedere). Un băiat aproape invizibil, fără prieteni prin clasă, un neimplicat… Patru la purtare.

Motivul? Am aflat ulterior… denigrasem școala, un “business privat”, prin scrierile mele de elev minor chiar pe acest blog.

În mare parte povesteam tot felul de situații din clasă… situații la care eram doar martor.

Pe 17 aprilie 2007 am scris pe blog, uite aici, că-s exmatriculat. Și, în câteva ore, telefonul a început să-mi sune.

Repet: eram în 2007, aveam 16 ani. Numărul de telefon personal era public, pe blog.

Am trăit atunci un prim “viral” de pe internetul românesc. Nu creeasem vreo memă amuzantă, nu scrisesem ceva incredibil … ci pur și simplu povestea exmatriculării mele devenise “știre”.

Pe vremea când Antena 3 nu era încă “groaznică”.

La telefon erau jurnaliști și toți voiau să vorbească cu mine, să-mi pună câteva întrebări. Pe vremea aia încă apăreau zilnic ziare, deși vânzările erau în cădere liberă. Mama s-a panicat, mi-a interzis pe moment să vorbesc “cu presa”.

A doua zi dimineață, în drum spre școală, cu mama în mașină, la radio aud cum mi-este relatată “povestea” live. Hiperventilam aproape. Oamenii îmi țineau partea.

Toată lumea vorbea despre “libertatea de exprimare”. Despre libertatea mea garantată de a scrie ce vreau eu pe blogul meu, chiar dacă-s elev.

Peste noapte am devenit un soi de vedetă locală. Experiența m-a schimbat mult. Și pe mine, și pe ai mei. Mai ales pe ai mei, cred.

Dar ce-mi amintesc foarte clar a fost “empowerment”-ul de care am avut parte prin sutele de oameni care mi-au zis povestea și s-au împotrivit școlii. Toți avocații care au zis “că se bagă” dacă e nevoie. Toți bloggerii care au dat povestea mai departe.

Știam că nu-i vorba despre mine. Știam foarte clar că-i vorba de ceea ce pățesc eu și cum ar putea să o pățească și alții. Știam că-i vorba de un “precedent” care nu ar trebui să se creeze sub nicio formă. De acolo toată armata pe care o adunasem spontan în spate.

Azi, 11 ani mai târziu, aflu că Times New Roman este amendat de Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) și dat în judecată de tot felul de oameni politici dubioși, care-s la putere și de care suntem sătui de mult.

Același Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării care acum 11 ani, ironic sau nu, mi-a ținut partea în cazul conflictului cu școala. Și au fost de mare ajutor în a mă conecta cu un alt liceu din București, de data asta public.

Nu vreau să sune dramatic, dar mi-este frică.

Ceea ce trăiesc oamenii de la Times New Roman acum este ceea-ce am trăit eu acum mulți ani, dar la o scară mult mai mare. Mult.

Și mi-este frică pentru că-mi amintesc cum m-am simțit eu atunci. Și n-aș vrea să ne simțim cu toții așa, “by default”.

Și scriu rândurile astea pentru că, totodată, îmi amintesc și ce m-a ajutat să mă simt “empowered”.

Povestea asta e de urmărit, iar TNR este de susținut masiv și activ.

Povestea mea s-a terminat cu bine. Sper să fie la fel și acum.


Dă mai departe dacă ți-a plăcut și abonează-te prin e-mail dacă vrei să fii la curent cu tot ce scriu pe viitor:

S-ar putea să te intereseze

4 comentarii

  • Reply
    Geez
    24/05/2018 at 14:52

    frate, nu o zic cu rautate pentru ca eu cred ca tu nu iti dai seama, dar ai zis povestea cu exmatricularea de nspe mii de ori. poate e cazul sa incepi sa-ti faci amintiri noi. pentru ca te repeti la nesfarsit, de aia nici nu m-am mai uitat la vlogul tau. ai devenit plictisitor

    • Reply
      Ariel
      21/06/2018 at 15:43

      :)) ca să-mi fac amintiri noi ar trebui să mă sinucid puțin, nu crezi? sau dacă povestea-i prea veche … nu mai e validă pentru tine?

      • Reply
        Ioan Mihai
        10/07/2018 at 15:45

        Povestea trebuie sa raman valida indiferent de cat timp trece. Tocmai de aia trebuie sa tinem cont de istorie, de ce s-a intamplat, pentru a vedea ce putem face mai bine. Ceea ce se intampla cu cenzura, politica, climatul actual, e fix opusul.

  • Reply
    Taliah
    30/09/2018 at 00:46

    Cum s.a terminat pina la urma?

  • Vezi alte comentarii:

    Comentează