O zi spectaculoasă din viaţa lui Ariel

Adesea sunt întrebat cu ce mă ocup… şi nu prea ştiu să explic. Astfel că aici voi relata sâmbăta mea ce tocmai a trecut. În mare parte ca să o recitesc peste ani şi să mă amuz.

Bucureştiul este sufocat de evenimente şi de lucruri faine în timp ce oraşele mai mici – de fapt, nu, nu oraşele mai mici, cred că toate oraşele în afară de Cluj şi Bucureşti (poate şi Iaşi) – sunt într-o penurie de bucurie din punct de vedere al lucrurilor faine care se întâmplă (sau nu) acolo.

Aşa că de aceea îmi place uneori să mă duc în Braşov şi să ţin un workshop.

Pentru că în Braşov workshopurile sunt o posibilă “nevoie”. Şi asta-i foarte fain pentru mine.

Sala mi-au oferit-o cei de la Okian, care-s foarte primitori şi de treabă, chiar vă recomand să le vizitaţi magazinul dacă aveţi drum p-acolo.

Oamenii, nouă la număr, au fost deschişi şi 100% diferiţi de bucureşteni. Mai calmi, mai blânzi, mai de treabă, mai politicoşi, mai înţelegători şi, nu ştiu de ce, dar îmi vine să zic şi: “Mai deştepţi”.

Nu vreau să jignesc pe nimeni. Nici pe mine, că-s bucureştean 100%. Dar braşovenii, clujenii, orădenii, timişorenii mereu, pentru un motiv sau altul, mi se pare nişte oameni, per total, super-tari! Mult mai tari ca bucureştenii sau, da, ieşenii.

Dar astea-s nişte generalizări nenecesare. Nu judec după ele, doar le observ în repetate rânduri. :)

Exceptând faptul că era să ratez gara din Braşov, ziua mea petrecută acolo a fost excepţională.

De la ora 9 la 10:30 am stat în cea mai mişto cafenea pe care o cunosc: Cafeteca. Aş sta acolo zile în şir. Am băut cu mama o cafea şi am discutat cu ea cum n-am discutat de ani de zile. Timpul stă în loc în Braşov sâmbătă dimineaţa, jur.

Workshopul în sine a fost un succes, deşi era prima dată când îl ţineam. Am legat nişte prietenii cu participanţii şi cred că mi-am atins scopul final cu workshopul: i-am făcut să plece acasă cu o unealtă foarte mişto de auto-organizare.

Apoi am luat un taxi spre gară cu doi dintre participanţi: Viorel şi Florin. Planul era să stăm la o cafea lângă gară, până vine trenul de Bucureşti. Ne-am lungit aşa tare la vorbe că am realizat cu 5 minute înainte de ora de plecare a trenului că… e tâziu!

Am alergat cu mama până în gară, am cumpărat biletele într-o clipită şi am prins trenul la super-limită.

Am ajuns la concluzia că dacă nu alergi după tren, pierzi toată distracţia. Asta pentru că şi de dimineaţă, în Bucureşti, am alergat după tren.

E mişto să fii Ariel. Îmi place.

---