Citind un articol (probabil tradus de un tânăr student la jurnalism plătit prost să stea 4 ore pe zi într-o cameră cu alţi 3 tineri să rescrie şi să traducă din engleză astfel de articole) despre cum optimiştii trăiesc mai puţin mi s-a cam pus pata.
Deci după 20 de ani de research nenea psihologul Howard S. Friedman (de la universitatea Bla-Bla-BlaBlaBla din Statele Unite ale BlaBla-BlaBla) s-a prins că oamenii care în copilărie-s veseli, sociabili, jucăuşi şi alte calităţi din acestea care cel mai probabil pe la vârsta de 17-18-19 ani le vor aduce distracţii maxime (you know what I mean, you perv!), mor mai repede ca cei ce în genere sunt realişti (şi prin realişti înţelegem că le e frică să ia decizii singurei, desigur).
Dar, de ce este relevant un studiu ca acesta (care, precum se observă, mai durează şi 20 de ani!)?!
Căci, în fond, oamenii care de mici sunt optimişti (şi, prin asta înţelegem că nu o să le fie frică să se zbenguie, să sară, să cadă, să se julească ca pe Târgu’ Ocna şi să facă sex la 16 ani…), vor duce o viaţă frumoasă, fericită, trăită în fiecare clipă la maxim. E drept, vor trăi doar 80 de ani, nu 101, ca oameni realişti, dar de ce mai este relevant?
Oamenii care nu-s optimişti, prin definiţie, sunt oameni care sunt fericiţi cam rar. Oameni care, oricum, nefiind fericiţi, nici nu-şi doresc să trăiască prea mult.
Mai bine trăiesc optimistic 80 de ani decât pesimistic 100…
Şi concluzia: Există oameni optimişti, care fac şi dreg şi nu sunt robotizaţi… şi există restul de oameni, fie ei proşti, deştepţi, şoferi sau biciclişti, care încă nu “s-au trezit” din somn şi care probabil nu se vor trezi niciodată.
Comentează