Poate că majoritatea oamenilor au o singură casă a copilăriei, dar eu am avut vreo trei – lucru care, fie vorba între noi, n-are cum să nu mă fi format așa cum sunt eu azi.
Prima casă nu mi-o amintesc deloc vizual. Asta pentru că-n primul rând eram prea mic ca să am amintiri de genul, și-n al doilea rând pentru că nu am fotografii de atunci. Era 1991 și era mai greu cu aparatele foto.
Dar am amintiri bazate pe cele ce mi le-a povestit bunica mea, mamaie Frida, căci aia era casa ei, de fapt.
Era o casă mică, în care eram îngrămădiți mulți: bunicul Cirel, om masiv, 2 metri și 120 de kg, mamaie Frida, micuță și agitată, și mama și tata, noi veniți în țară, cu joburi proaspete, tineri și neliniștiți, așa cum se numește și serialul ăla faimos de pe ProTV.
Și eu. Eu care eram un fel de cireașa de pe tort.
Am înțeles că am stat acolo provizoriu, până să facă mama și tata rost de casa lor, de primii bani. Cred că era și o chestie de comunitate, de fapt. În familia mea tind să cred că “statul împreună la masă” era o normă cu care bunicii au crescut și pe care o apreciau.
Mama era toată ziua la muncă, la fel ca și tata. Și dacă nu erau la muncă erau la un curs intensiv de ebraică. Astfel că omul care mi-era “mamă” era Frida.
Mama mi-a povestit că era foarte ofticată – când ajungea seara acasă eu nu prea o voiam. Când mă giugiulea, eu plângeam. Ascultam, cică, doar de mamaie. Dar înțeleg de ce.
Ceva mai târziu, cred că la scurt timp, ne-am mutat în prima casă oficială a alor mei – era un apartament nou din Așdod, Israel, de două camere doar.
Liftul blocului mi-l amintesc clar – era modern, cu uși automate, totul metalizat, cu butoane cu lumini, cred că avea și muzică înăuntru dacă nu cumva exagerez acum cu amintirile.
Camera era pentru mine, iar sufrageria devenea dormitorul lor atunci când venea noaptea.
Deși aveam camera mea, eram prea mic ca să dorm singur în ea, așa că cicatricea lui Harry Potter pe care o port și acum cu mândrie pe frunte este dovada vie că în fiecare noapte fugeam din patul meu și mă cuibăream lângă ei. O dată am căzut din pat, direct pe greșie, și mi-am spart capul.
În casa asta nouă am avut vreo doi ani de a fi singur la părinți. Perioada mea de glorie.
Pe cel mai mare perete din casă era un tapet imens cu o cascadă. Adesea mă uitam la el și mă transpuneam în fața acelei cascade. Era așa frumoasă. Stropii de apă erau așa clari. Nu pot să-mi închipui ce tehnologie exista pe vremea aia pentru așa o imagine clară.
Parcă și acum aud cascada aia imaginară.
Apoi mi-au adus-o acasă pe Iris, un pui de om mai mic ca mine, sora mea mai mică.
Nu numai că am copilărit în multe case, dar casele erau mereu pline de viată, de agitație, aglomerate pur și simplu.
Când Iris a venit acasă eu am devenit responsabil și am început să nu mai fug noaptea din pat.
Sau ba da, rareori, când mi-era frică de extraterestrul care venea în camera mea.
Nu am spus nimănui niciodată de acel extraterestru, dar în ultimii 25 de ani adesea am cugetat la acea casă tocmai din cauza acelui extraterestru.
Acolo am avut parte și de primul brad.
Mama, partea creștină a familiei mele, a vrut să ne facă un mic brad, arficial, sub care să pună cadouri.
Stau și mă gândesc că ea era doar o copilă, de fapt, și deja ținea să ne dea mai departe bucuria Crăciunului deși ne aflam într-o țară în care nu se auzea de Crăciun.
În casa asta modernă au avut loc multe petreceri. Ai mei s-au împrietenit cu mulți oameni și … de acolo avem albume întregi de poze.
Iar ce-a de a treia casă… e cea din cartierul Pantelimon, București, 1998.
Liftul? Mirosea a urină, nu avea uși automate sau butoane luminate și făcea sunete ciudate. La fiecare 5 deplasări cu el, fie sus, fie jos, rămâneam blocat. Mi-a luat mult să mă conving că este în regulă să-l folosesc. Primii ani i-am coborât și urcat doar pe scări – etajul cinci.
Casa? Un apartament cu trei camere dintr-un bloc care la cutremurul din ’77 s-a înclinat puternic.
Pe jos în loc de greșie superbă albă, în care să-mi sparg eu capul, era un linoleu verde pe care erau urme de caucicuri stătute. Asta-s sufragerie.
Mobila din bucătărie era scârboasă de-a dreptul.
Dar acolo, în casa din Pantelimon, am devenit cu adevărat ce sunt azi.
Acolo ai mei au mai adus acasă o soră, cu 12 ani mai tânără ca mine.
Acolo am avut primul acvariu, prima pisică, primul cățel, primul papagal și primul sex.
Cu iubita mea, arăboaică, în ceea ce numeam “camera mea”, dar era de fapt doar sufrageria casei, cu canapeaua pusă-n dreptul ușii ca să nu intre nimeni peste mine.
În sufrageria aia din Pantelimon s-a făcut pace-n Orientul Mijlociu.
Fiecare dintre cele trei case în care am copilărit are un miros anume, îmi dă o emoție anume, mi-a creeat niște frici anume și m-a format, cumva, într-un fel anume.
Azi societatea-mi zice că nu mai sunt copil, dar, știi, adevărul este că tot mi-e frică de întuneric, desi am 30 de ani și stau singur în apartamentul meu cu două camere.
Mi-e frică de ce-i sub pat uneori. Mi-e frică de momentele în care se sparge o țeavă. Mi-e frică de vecinii care se ceartă uneori.
Sunt tot eu. Un copil într-un corp de adult într-o altă casă decât primele case în care mi-a fost dat să cunosc viață.
Și până când noua mea casă va fi pământul și sicriul, tot același copil voi fi.
Am scris acest text în 20 de minute, la foc automat, ca parte a unui exercițiu creativ la Școala de scris a lui Daniel Zărnescu.
Comentează