“Păi mă joc, ascult muzică, uneori caut porno.”

Nu prea umblu eu cu autobuzul, dar pe zăpada asta-s nevoit să fac anumite sacrificii…

Azi am luat autobuzul de pe la capătul Bucureştiului, dintr-o staţie numită “Pod Băneasa”. Aglomerat, ca de obicei. Nu “taxez” cardul cu 2 călătorii pentru că-s zgârcit şi oricum nu se vede încă urmă de controlor. Totul calm, până când doi copilaşi încep să râdă lângă mine insistent. Mă întorc să văd ce-i aşa amuzant, suspectându-i că-mi umblă prin păr. Da, râdeau de faptul că m-au tras de păr şi eu n-am simţit nimic.

Un puşti murdar la gură, îmbrăcat mult prea subţire pentru iarna asta şi o puştoaică puţin mai mare ca vârstă mă priveau calmi.

“Ţi-a pus mâna pe păr! De aia râdem!”, îmi zice tipa.

În RATB mereu se ia cineva de dreadurile mele. Fie moşii şi babele – care mă întreabă cum îl spăl, cum se face etc. – fie cocalarii. De data asta era vorba de doi “puradei”. Văzând că nu-s periculoşi m-am gândit să fiu sociabil:

“E aspru?”, îl întreb pe puşti.

Şi speriat dă din cap că nu, nu e aspru.

Întreb: “E urât părul meu?”

“Nu.” zice puştiul repede, tot speriat.

“Deci îţi place, ah?”

“Da.”

Vreme de două staţii n-am mai vorbit cu ei… dar i-am ascultat. Ziceau ceva de un cămin. Apoi puştoaica şi-a luat la revedere şi a coborât pe la Piaţa Presei. Puştiul a rămas singur, la geam. Având mult de mers, m-am aşezat lângă el cu gândul să citesc.

“Pot să stau lângă tine?”, încerc să-l scot iar pe puşti din zona de confort.

“Da, sigur, puteţi. Dar cum v-aţi făcut părul aşa?”, zice el cu putin mai mult curaj.

Şi nu, nu am scris eu greşit. Aşa mi s-a adresat. “Puteţi”. “V-aţi făcut”. Doamne, îmbătrânesc! La 21 de ani mi se adresează cu atâta politeţe? Zici că-s un moş ce abia mai stă pe picioare!

I-am explicat, desigur, că dreadurile se fac cu o croşetă. N-a prea înţeles ce-i aia, dar a dat din cap ca şi cum a înţeles tot.

Mi-am scos cartea şi m-am apucat de citit. Abia atunci, în concentrarea maximă, m-am prins că puştiul de lângă mine puţea. Era… murdar. De aia şi murdăria de la gură. De aia şi lipsa hainelor. Era un “țigănuş nevoiaş”.

Am trecut peste miros şi am continuat să citesc. Coincidenţă sau nu, dar citeam fix despre diferenţele dintre un copil bogat şi un copil nevoiaş. Cei nevoiaşi mereu sunt respectuoşi – zice cartea. Îmi confirm, gândindu-mă la puştiul de lângă mine care acum vorbea singur şi scotea sunete ciudate.

M-am uitat puţin la el, deranjat fiind de sunetele făcute. Era în lumea lui.

Următoarea propoziţie din carte spunea: “Totodată la copiii ce provin din familii sărace se observă o mai mare creativitate, o imaginaţie mai dezvoltată”. Din nou îmi confirm, uitându-mă cum copilul de lângă mine era complet în lumea lui.

Văzând că mă uit la el, s-a oprit şi mi-a zis trist: “Mi-e foame.”

N-a zis-o ca şi cum mi-ar fi cerut ceva de mâncare. Nu, serios, chiar nu. A zis-o pur şi simplu.

Culmea, aveam covrigi la mine. Am scos punga cu covrigi şi i-am zis: “Uite, ăştia-s destul de buni.”

Reacţia lui a fost un “Wow.” scurt. Mi-a mulţumit şi i-a halit cu poftă.

Am lăsat atunci cartea şi mi-am zis că trebuie să aflu mai multe despre el.

“Şi cum te cheamă?”

“Radu.”

“Şi câţi ani ai?”

“Păăăi, hai să numărăm…” – şi scoate mâna din punga cu covrigi şi începe să numere pe degete: “Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece, unşpe, doişpe, treişpe. Şi jumătate.”

“Mulţi înainte.”

“Mulţumesc. Tu fumezi?”, mă întreabă el pentru prima dată la per-tu.

“Nu. Dar tu?”

“Eu da. Merg acum la Auchan, în Titan, şi o să iau chiştoace de pe acolo şi o să fumez.”

“Foarte rău.”

“Nu e rău. Apoi merg şi bag pachet la net.”

“Pachet la net?”

“Da, la internet.”

“Păi şi ce faci acolo?”

“Păi stau la net.”

“Păi da, dar ce faci acolo?”, insist eu.

“Păi mă joc, ascult muzică, uneori caut porno.”, şi pune rapid mâna la gură după cuvântul “porno” ca şi cum a zis o mare prostie.

“Şi cât stai cu pachetul ăsta?”

“Toată noaptea. Mi-au dat bilet de la cămin. De fapt nu mi-au dat, am falsificat unul. Am plecat cu mai mulţi prieteni.”

“Şi când te întorci?”

“Mâine. Dar mai am jumătate de an şi fac paişpe ani şi o să-mi dea ei bilete, fără să falsific.”

“V-aţi luat vacanţă pentru o noapte?”

“Da. Şi mă duc la net. În Titan.”

Puştiul ăsta îmi venea până la şold. Era foarte mic. Iniţial nici nu i-aş fi dat 13 ani, ci maxim 9. Îmbrăcat subţirel, murdar (repet), dar fericit că scăpase pentru o zi.

Am fost şocat când mi-a zis că stă pe internet. Ştia totul despre Google.

Când a venit vremea să cobor i-am zis: “Te rog să nu laşi punga de la covrigi aici, s-o duci la gunoi, bine?”

“Da, o să o duc.”

L-am crezut pe cuvânt, deşi nu sunt convins că era genul de copil căruia îi pasă de gunoiul lăsat în urmă.

“Eu aici cobor, Radu. Ai grijă ce faci şi să te duci mâine la cămin. Ne mai vedem.”

Radu m-a marcat. Am mers cu el vreo 10 staţii de autobuz şi el mai avea de mers pân’ la Auchan unde urma, probabil, să mănânce şi să fumeze.

Pentru el noaptea aceasta o să fie specială. O să stea o noapte pe net.

Nu pot să nu mă întreb unde o să fie Radu peste 10 ani. Ce o să facă? Cum o să fie?

Radu este, într-un fel sau altul, viitorul României. Şi e inteligent, bun, respectuos, ştie de la 13 ani să lucreze la calculator… Dar se pare că statul nu-l educă. Nu-l ajută.

Pentru Radu şi alţii ca el eu voi rămâne în România şi voi încerca să ajut. Sunt copilaşi cu potenţial imens, cu şcoala vieţii, extrem de inteligenţi tocmai din cauza situaţiei lor. Trebuiesc doar puşi pe “şina” potrivită.

Radu, ştiu că în noaptea aceasta nu vei citi bloguri. Nici nu ţi-am dat adresa blogului meu. Dar poate cândva, când la pachetul de net vei citi chestii în loc să te joci, vei găsi şi acest mic articol. Eşti un tip tare!

---