Mă scuzați, dar sunt furios!

În 2009 am început să organizez niște marșuri de bicicletă prin București. Făceam asta pentru că voiam să fac bicicliștii mai vizibili. Nu în fața șoferilor în mod necesar. Nu în fața Primăriei în mod necesar. Voiam să se vadă ei între ei, pentru început.

Prima ediție – 5 oameni. A 3-a ediție – 100 și ceva de oameni, plus presă. Nu credeam că un simplu marș pornit de un puști care abia devenise major (adică eu) putea să devină în câteva luni atât de mare.

Meritul n-a fost al meu. A fost al “momentului” oportun. Bicicliștii din București, deși mai puțin vizibili pe vremea aia, erau prezenți pe străzi și erau mâhniți. Șoferii îi claxonau, Oprescu le făcea piste pe trotuar, pistele de pe trotuar erau ocupate de gherete sau de oameni etc.

Eu eram unul din acei oameni mâhniti. Pedalam până la școală și înapoi. Era plăcut. Dar nu prea.

În anii ce-au urmat am ajuns prin Primăria Capitalei și l-am văzut pe Oprescu la aceeași masă cu mine. Era o victorie pentru mine, dar deloc o victorie dacă scoteam capul pe geam (mai ales din Primărie, unde pe trotuar era parcată chiar mașina Primarului, oprind accesul pietonilor – lucru care cred că se întâmplă și azi în fața primăriei).

După o perioadă m-am săturat să ajung periodic la primărie, să cer “voie” să fac marșuri de bicicliști și să mi se zică să merg cu marșul meu prin Pantelimon, că acolo nu-i trafic prea mare.

Mă saturasem să fiu bătaia de joc a celor de la masa rotundă din Primărie, despre care am mai scris – și deloc pozitiv.

Am renunțat la marșuri autorizate. Mi-am văzut de viața de biciclist, ignorând pistele lui Oprescu, mergând pe partea dreaptă a carosabilului, visând zilnic la un oraș în care îmi voi putea duce viitorii copii la școală pe bicicletă, poate într-un cargo-bike.

Au apărut între timp mulți oameni frumoși în comunitatea bicicliștilor care au făcut foarte multă treabă. Inclusiv în primărie. Au avut răbdare să meargă acolo des, să se bată cu niște mori de vânt scârboase, burtoase, cu gipane parcate pe trotuarul din fața primăriei.

M-am bucurat. I-am susținut. Și încă o fac. Eu am fost un laș, m-am retras prea devreme.

Au mai trecut anii și acești oameni frumoși au reușit să mai “îndrepte” din greșeli: Au demonstrat că pistele lui Oprescu au costat o avere și au fost făcute 100% ilegal. Le-au desființat. Doi pași înapoi, unul înainte. Nu invers.

Au mai trecut alți ani și nimic nu s-a schimbat, totul este ca în 2009 – pedalăm pe carosabil, pe partea dreaptă. Suntem mai mulți și soferii mai atenți. Nu mai suntem atât de claxonați și atât de “ciudati” ca acum 5 ani.

În 2014, însă, dorințele bicicliștilor au ajuns la urechiușele Primăriei și, pe un bulevard nou, dar cu multe povești ciudate, combinații bănoase, aprobări făcute după ureche, Oprescu a făcut o pistă de biciclete pe partea carosabilă și, mai mult, a delimitat-o cu stâlpișori.

Am gândit atunci: “Față de primele piste, e un pas mare înainte. În multe orașe din Europa așa arată pistele. Ar putea fi un început minunat – chiar dacă nu-i perfect. Dar se poate!”

A durat sub 24 de ore ca bulevardul să fie lansat și stâlpișorii smulși de șoferii ce au dorit să parcheze pe pista respectivă sau, și mai frumos, pe trotuarul de după pista de biciclete.

Sub 24 de ore.

În anii trecuți Oprescu făcea pistele de biciclete pe trotuar astfel: lua vopsea galbenă, trăgea două dungi paralele, desena din 100 în 100 de metri o bicicletă albă între dungi și aia era. Ei bine, un kilometru de astfel de pistă de bicicleta pe trotuar costa 23.000 euro.

N-are sens să spunem că este un preț enorm. Mult umflat. Din care, fără semne de întrebare, s-a furat oleacă.

Ei bine, cât o fi costat un kilometru de pistă de bicicletă pe care s-au pus și stâlpișori de plastic?

Aș estima că vreo 50.000 euro, cel puțin. Sper să mă înșel.

Și acum această fotografie, făcută la mai puțin de 24 de ore de la deschiderea bulevardului și a pistei aferentă:

A se observa stâlpișorul de plastic de sub mașină, rupt. Și a se observa cum un singur stâlpișor a supraviețuit, dar poate până mâine nu vom mai găsi niciunul.

Stâlpi de proastă calitate? Nu. Sunt de plastic. Pentru că dacă un biciclist cade, nu trebuie să moară de la ei.

Cine este de vină?

Din punctul meu de vedere, în ordinea asta: șoferul, poliția, primăria.

Șoferul ăla – și eu sunt băiat finuț, care nu sare la bătaie și rareori vorbește urât – e cel puțin dobitoc. Și, dacă nu-i dobitoc, a încălcat legea.

Poliția ar trebui să îi tragă la răspundere pe cei care încalcă legea și făcea bine dacă păzea o lună de zile stâlpișorii, pentru că erau “o invenție nouă” pentru șoferii bucureșteni.

Primăria se bucură. Pentru că un stâlpișor rupt trebuie înlocuit. Iar dacă într-un km de pistă de bicicletă încap două mii de stâlpișori, împărțit la 50.000 euro (costul unui kilometru de pistă), asta înseamnă 25 de euro per stâlpișor. Cu manoperă – 100 de euro.

Bun, poate am exagerat, dar presimt că nu-s departe de adevăr.

Din 2009 până azi, 2014, au trecut 5 ani. În acești 5 ani am pedalat. Am pedalat mii (zeci de mii) de kilometri prin București. Așa mă deplasez eu.

În acești 5 ani nu am zgâriat nicio mașină parcată cu nesimțire sau care a trecut prea aproape de mine, pe carosabil. N-am spart niciun cauciuc. N-am spart nicio oglindă.

În acești 5 ani am spus că-s mai deștept ca ei și că dreptatea se face altfel.

În acești 5 ani am fost furios. Dar am ascuns asta. Pentru că trăim într-o societate. Pentru că nu vreau să reacționez ca un animal. Pentru că avem lege și teoretic, cel puțin, se poate face dreptate.

Dar, mă scuzați, sunt furios. Nu mai pot și nu mai am chef să mă prefac.

Văzând primele poze cu mașini parcate peste acei stâlpisori am simțit nevoia să dau un pumn în birou și să țip: “Lui ăsta i-aș sparge luneta cu un cataroi.”

Dar, trăim într-o societate, nu într-o junglă, și nu așa se face dreptate. Știu asta. Așa este. Așa trebuie să fie. Așa îmi doresc să fie.

Nu cu pumni, nu cu pietre, cu cuvinte, cu amenzi, cu strângeri de mână.

Dar simt că nu mai pot să mă stăpânesc.

Să fiu scuzat de generalizare, dar peste tot aud oameni spunând că politicienii fură. Că-i o țară de căcat. Că-i corupția până-n cer și înapoi.

Domnul din imaginea de mai sus zilnic, mai mult ca sigur, înjură sistemul. Pe Ponta, pe Oprescu, pe Băsescu, pe (scuze, nu știu multe nume de politicieni, cred că-i prima dată când scriu numele lor pe blogul meu) … dar în tot acest timp distruge un bun public fără să-i pese.

Și nu-i pasă pentru că nu-i tras la răspundere. Și nu e tras la răspundere pentru că, așa cum înjura mai devreme, Oprescu fură și e corupt și vrea să repare Bucureștiul stâlpisor cu stâlpișor, euro cu euro.

E un cerc vicios. Tu distrugi. El repară. Tu înjuri. El își deschide conturi bancare în țari străine. Știu că sună SF. Nici eu nu credeam că-i chiar așa acum ceva vreme. Încep să cred că-i fix așa.

Încerc de vreo 2-3 ani de zile să mă rup de realitatea asta. Să văd partea bună. Să ignor rahaturile astea, că simt că mă consum degeaba.

Aici nici nu-i vorba de bicicliști. Nici nu-i vorba de corupție. Nici nu-i vorba de România. Nici nu-i vorba de societatea asta. Nu-i vorba de București. Nu-i vorba de politică. E vorba de ipocrizie. A mea, a lor, a noastră.

Pentru că oricât încerc să mă feresc de poveștile astea penibile, tot mă lovesc de ele. Tot mă consum.

Sunt furios și aș lua capul lui Oprescu și l-aș lovi cu putere de parbrizul tuturor mașinilor parcate pe pista asta nouă de biciclete.

Instig la violență? Foarte bine. Să instig. Sunt furios. Și oricum nu o să mă tragă nimeni la răspundere. Nici șoferii cu parbrizul spart nu-s trași la răspundere. Nici Oprescu. Nici alții. Adică nici bicicliștii care vor distruge mașinile alea parcate cu nesimțire.

Nu mai am chef să sun la poliție. Nu mai am chef să depun plângeri la RATB pentru că au șoferi cretini. Nu mai am chef de nimic. Am chef să sparg un parbriz cu un cataroi. În acest caz putem considera capul lui Oprescu cataroiul.

Și în fond – n-ar fi mare brânză să fac asta, chiar dacă e ilegal. Pentru că bulevardul despre care vorbesc oricum a fost construit ilegal. Iar mașinile oricum erau parcate ilegal pe bulevard. Ar fi perfect normal să fac ceva ilegal acolo.

Scuze pentru acest text. Eram furios. Acum m-am mai calmat. De obicei sunt zen. Încerc.

Să ne întoarcem la lucruri mai frumoase. Pentru acest text negativ mă voi obliga să scriu 10 pozitive.

Au mai scris și alții pe tema asta: OPTAR (au făcut o analiză foarte bună aici), Muntele, B365, Auraș, Eftimie — putem completa dacă lăsați alte texte în comentarii.