Zilele trecute am luat avionul din București spre Londra ca să prind un concert de-al unei trupe pe care am văzut-o live deja de destule ori prin România și pe ale cărei piese le visez noaptea și le știu pe dinafară. Și trebuie să menționez că eu nu-s un mare fan al concertelor sau al festivalurilor muzicale – în general.
Dar în Londra, la ultima zi de fEAST (primul festival românesc de muzică din Londra și probabil și Marea Britanie), am vrut neapărat să ajung nu ca să ascult iar piesele Subcarpați sau ca să-i văd iar pe Bean, Vali, AFO și Mădălina pe scenă – deși, recunosc, mereu îmi face plăcere sa-i văd acolo… – ci ca să văd oamenii din sală, oamenii (românii, în mare parte) ce aveau să dea între 20 și 25 de lire (110-130 de lei) ca să-i vadă live.
Uite, adevărul este că n-am fost niciodată în Londra și încă din liceu îmi cert prietenii pentru simplul fapt că au plecat la facultate prin Marea Britanie – sunt un mare “susținător” al statului în România, al schimbării României și mereu am crezut că “plecarea” este, într-un fel, calea ușoară. Noroc că prietenii din liceu nu s-au supărat prea tare și m-au cazat la ei zilele astea, cât să prind concertul.
Am avut nevoie de niște ani ca să înțeleg că în secolul ăsta al vitezei (și poate nu doar acum) este foarte în regulă să pleci departe de casă ca să faci ce-ți place, să înveți lucruri care te interesează de la oameni mai pricepuți și ca să câștigi un ban cinstit. Mi-a luat ceva să înțeleg că sunt mulți români plecați din țară care îs, de fapt, cu gândul aici.
Ironia este că nu m-am născut aici – deși trăiesc aici de peste două treimi din viață și “rădăcina” mi-e d-aici – și în prima zi din Londra am găsit într-un Mega Image de-al lor niște dulciuri cu care am copilărit în Israel – acolo unde m-am născut.
Numai eu știu sentimentul pe care l-am avut când am văzut un raft plin cu dulciurile cu care am “crescut”, când le-am deschis și băgat în gură și papilele gustative parcă își aminteau de acele arome… Nu m-aș întoarce în Israel acum. Am multe motive. Dar probabil că voi fi veșnic conectat cu locul în care m-am născut, cu aerul de acolo, mirosul de pe străzile alea, oamenii d-acolo, limba și, ca s-o dau în SF-uri, conștiința colectivă d-acolo.
Și nu pot să nu fac o paralelă între ce-am simțit eu acum câteva zile și ce simte un român plecat departe de casă când aude limba română, vede un produs românesc într-un magazin departe de casă sau are parte de un concert live.
Subcarpați a apărut în 2010 mai mult ca un manifest cultural și proiect muzical, decât trupă. Ideea era să combine “muzica zilelor noastre” cu folclorul tradițional românesc cu care nu prea mai avem tangențe în zilele astea.
În 2010 Subcarpați era underground – nici nu știu cum ajunseseră la urechiușele mele de om foarte “sclifosit” când vine vorba de muzică. De fapt, ba da, probabil că-i știam de la Bogdan Șerban, omul pe care l-am “cunoscut” într-o budă și-l ascultam seară de seară la radio Guerrilla. În 2012 au lansat al doilea album, “Underground Folclor”, semn că erau și ei conștienți că-s încă underground.
AFO freestyle la fEAST, Londra 2014
Dar în perioada ce-a urmat ceva s-a schimbat – și nu, nu cu trupa, nu cu oamenii din trupă, nu cu muzica din România – ci cu românii, în general.
În 2012 am observat (și am semnalat de multe ori treaba asta) o schimbare a atitudinii românilor din “România este de căcat” în “România este faină”. Bun, poate în 2012 s-a schimbat modul în care eu vedeam lucrurile – nu știu. Dar schimbarea a continuat – în 2013 am fost bombardat de folclor românesc în modă, în muzică, în reclamele de la TV și nu numai. Sau doar eu le-am observat?
Azi îmi permit să zic că Subcarpați nu mai este underground. Am văzut recent un video pe Facebook cum o masă de oameni dansau pe o piesă de pe ultimul lor album la o nuntă. Și din nou, poate-s paranoic – dar campania electorală este “cu folclor”. Aruncă un ochi pe site-ul lui Monta – se promovează prin “tradițional”. Când s-a mai întâmplat asta în politică? Eu nu-mi amintesc, și-s de ceva ani destul de “conștient” de zona asta politică.
Acum două săptămâni vedeam documentarul “Marley” despre viața lui Bob Marley și puterea lui si a trupei cu care cânta – The Wailers. (îs aici niște informații pe scurt)
Și atunci mi-am dat seama că, într-un fel ciudat, Subcarpați îmi seamănă cu The Wailers. Mi-am dat seama că în tot haosul din Marea Britanie, în tot scandalul mediatic de la începutul anului 2014 în care britanicii aruncau numai cu rahat în români, acum niște trupe românești – cu “Subcarpați” cap de afiș – se duc și cântă pentru românii de acolo.
Nu mai fusesem niciodată în Londra. Dar voiam să văd fețele românilor cu dor de casă, cu dor de muzică de acasă, cu dor de limbă românească.
Statistic vorbind, în Marea Britanie sunt peste 110.000 români, din care vreo 50.000 doar în Londra. În seara concertului au fost vreo 4-5 sute de oameni care rezonau cu orice tril venit de pe scenă – asta într-o seară de duminică.
Ce. Voce. Are. Mădălina. Nu?
Am fost la mai multe concerte Subcarpați, dar niciodată n-am simțit CHIAR așa o energie. E adevărat că mi-au făcut pielea de găină pe la alte concerte … Dar de obicei, la concertele din România, când să se țipe după “bis” se simte așa, o ușoară rușine… Aici, însă, s-a cerut bis la bis și se țipa mai tare ca la protestele anti-RMGC de anul trecut din București.
În aeroport, în drum spre casă, chiar vorbeam cu Bogdan Șerban despre faptul că publicul de la fEAST a fost diferit de la trupă la trupă. În ziua în care au cântat “The Amsterdams” publicul era parcă rupt din publicul din București, din Club Control. Când a cântat CTC, sala se umpluse de șepci întoarse, de rapperi. Dar la Subcarpați publicul a devenit unul.
R-e-s-p-e-c-t.
Poate exagerez. Poate mă duc prea departe cu gândurile… Dar văd o schimbare generală în atitudinea românilor. Văd cum Subcarpați ne face să ne apreciăm oleacă mai mult rădăcina. Prevăd că n-o să fiu singurul care vede legături între Bob Marley & The Wailers și Subcarpați și al său Bean MC.
Și da, asta-i printre cele mai ciudate chestii pe care le-am făcut până acum în viața mea – am zburat din București în Londra și înapoi doar ca să prind un concert.
După trei zile de Anglia am pus pe contul de Instagram vreo 20 de poze, am povestit aici despre cum am făcut trafic de sarmale, am tras câteva concluzii pripite despre viața din Londra și am văzut cum fac niște români bani jucând alba-neagra pe acolo.
Respect Cătălin Savin pentru reușita festivalului românesc pe teritoriul londonez.
Mulțumesc Oanza și Tudor pentru cazare și ghid.
Multumesc Darius și Radu (glad to finally meet you, man!) pentru sucuri.
Mulțumesc BlueAir pentru zborul dus și întors.
1 comentariu
Subcarpați la Novaci - Ariel Constantinof Blog
15/08/2016 at 19:36[…] am ajuns la muuuulte. Acum doi ani mi-am cumpărat bilete de avion pentru Londra DOAR ca să prind concertul Subcarpați din Londra. Nu credeam că voi face așa ceva vreodată pentru o trupă. […]