Sunt confuz, și-s departe de a fi singurul.

Nu mai știu câți ani aveam când am aflat că eu exist doar din cauza faptului că sora mea mai mare a murit la scurt timp după ce s-a născut, dar știu că m-a blocat gândul.

Eram destul de mic când mama a împărtășit cu mine povestea nașterii mele tocmai în Israel.

Pentru ea a fost o fugă. O fugă spre un loc în care să știe că nu-i moare și următorul copil – adică eu.

D-asta, aparent, în primii șapte ani de viată n-am fost în România.

Și abia recent cred că am realizat că această traumă a mamei mele, această “fugă spre un loc mai sigur”, a ajuns și-n sângele meu.

Când mă întrebau oamenii de ce vreau să plec din țară, răspunsul meu era mereu legat de viitorul meu copil. Care nu-i în plan și n-a fost. Dar … poate d-aia nici nu-i în plan, căci n-am încredere în spitalele din România.

Dar, uite, traumatizat cum sunt, mă bucur să văd că treaba se schimbă. Poate încet. Prea încet. Dar se schimbă, cu o viteză și o putere care mie-mi pare că-i într-o creștere exponențială.

Alaltăieri, pe când eram pe holurile Spitalul Clinic Județean De Urgență Constanța, am auzit lângă mine un oftat urmat de o replică care spunea ceva de genul: “Sunt bucuros că s-a făcut ce s-a făcut aici, dar sunt și trist parcă…” – târziu m-am prins că replica mi-era adresată chiar mie, căci eram singurul potențial interlocutor.

În jurul nostru mai erau alți cel puțin douăzeci de oameni care vizitau, alături de noi, compartimentul de Terapie Intensivă Neonatală a spitalului.

Nu-ți imagina ceva foarte mare, ca să fac o descriere simplă… e vorba de un hol lung de probabil 30 de metri, cu camere pe de-o parte și pe alta.

Schimbasem doar câteva cuvinte înainte cu acest om care-mi zicea că se bucură, dar este și trist. Nu ne știam de-o viață… dar cu toate astea am înțeles oftatul lui.

“Știi, și eu cred că obișnuiam să fiu întristat de astfel de realizări, dar îmi dau seama acum că ar trebui doar să ne bucurăm.” i-am spus eu.

Tristețea despre care vorbim se rezumă la faptul că trăim într-o țară în care spitalele au rămas în urmă cu o sută de ani aproape și, din păcate, au ajuns să se implice oamenii de rând și companiile alături de fundațiile, ONG-urile și asociațiile care s-au format între timp.

Dar de ce “din păcate“?!

De ce nu “din fericire“?

Acum vreo 10 ani era la modă să ne plângem că Statul nu face și nu drege și stăm în involuție. Și e firesc, căci Statul “era” cel responsabil.

Dar uite că-n ultimii zece ani am impresia că poporul ăsta din care fac și eu parte a trăit mai multe revelații.

Una majoră fiind că Statul suntem noi.

Și nu, nu vreau să ating nici măcar razant zona politică. E atât de simplu: noi, toți, oamenii, avem putere. Aparent “uitaserăm”. Aparent ne reamintim.

Și acum trăim într-o perioadă în care noi, poporul, populația, localnicii, construim spitalele. Sau le modernizăm. Sau donăm. Ideea e că… nu mai stăm după “Stat”. Ce ironic sună… a sta după Stat.

Ca idee, Spitalul Județean De Urgență Constanța a fost construit în 1969, adică acum 50 de ani. Și-s bucăți mari din el care n-au fost niciodată înnoite de atunci.

Așa că-n iunie 2016 a avut loc prima discuție despre modernizarea Compartimentului de Terapie Intensivă Neonatală.

În august 2017 au început lucrările, la propriu.

Iar acum, în septembrie 2019, directorul spitalului este-n fața mea, la această conferință de presă prietenoasă, și spune cu un mare zâmbet pe față că primește la cheie un compartiment ultra-modernizat.

Și-l văd. Îl văd cum radiază. Îl văd că-i pe bune. Mă emoționează emoțiile lui, și e totuși un bărbat solid, înalt, puternic – mai rar vezi d-astea.

Ce-i drept, Compartimentul renovat încă nu este funcțional căci se așteaptă și dotarea cu aparatură – investiție făcută de Stat – în valoare de, dacă am reținut corect, peste 4 milioane de euro. Aparatură care se estimează a fi procurată și instalată înainte de jumătatea lui 2020.

Presupun că rămâne de văzut. Doamne ajută! cum s-ar zice.

Dar ideea este că sunt mândru. Lăsând la o parte relele și neîncrederea mea personală în “Stat”, sunt mândru să văd că luăm atitudine și facem treabă. Sunt mândru de “noi”.

La acest proiect de modernizare au muncit peste 130 de oameni vreme de 26 de luni, aproximativ 8 mii de ore de distrugere și reconstruire, s-au investit peste 2 milioane de euro – o parte venind de la Fundația Vodafone România, o parte de la Asociația Inima Copiilor și o parte de la Asociația Dăruiește Aripi – și de fapt, aproape toți acești bani venind de la donațiile oamenilor.

Ca să nu mai menționez și alte implicări – precum Fundația Ronald McDonald sau Cinema City. Mă fascinează acest “mix” de fundații și branduri care se adună să facă bine.

Alina, omul din spatele Asociației Dăruiește Aripi, a luat microfonul și a împărtășit cu noi fix punctul zero – adică momentul care a făcut-o pe ea să se implice. A fost dur să aud cuvintele din gura ei și s-o văd, dar a zis că acum o vreme o prietenă de-a ei a născut și, în spital fiind, a văzut un bebeluș decedat.

De fapt de la premiza asta a și pornit tot acest efort: Mortalitatea infantilă în sud-estul țării era de trei ori mai mare decât media europeană (la nivelul anului 2015).

Iar pe acest Spital din Constanța se bazează zilnic foarte mulți oameni, dar mai ales cei aproximativ o mie de copii și nounăscuți îngrijiți anual, toți venind din județele Constanța, Tulcea, Ialomița, Călărași, Brăila și Galați.

A fost și primarul Constanței în fața mea, domnul Făgădău Decebal, care a zis, și mi-am notat: “Ne-au convins și pe noi. Căci uneori pe cei din sistemul public trebuie să-i convingi.” – sau așa ceva. Am râs. Dar mi-a plăcut transparența și sinceritatea…

Fix asta-i atitudinea: ei trebuie convinși, și mă bucur că reușim să-i convingem. E și frustrant, firește, dar m-am săturat să fiu frustrat de Stat.

Turul în cadrul Compartimentului ni l-a făcut Dr. Cătălin Cîrstoveanu, care vorbea la un microfon și-l auzeam, magic, în niște căști.

“Unde este om, este eroare.”, aud în căști. “Dar de aceea totul este acum centralizat, și avem și camere de luat vedere în fiecare încăpere.”

O oră să fi tot vorbit Dr. Cîrstoveanu în căștile mele, iar eu să fi tot ascultat fascinat, plimbându-mă printre jurnaliști dintr-o încăpere-n alta.

“Viața sunt pacienții nostri.” aud în căști, spre finalul vizitei, și apoi văd cum în jurul doctorului se adună lumea. Dădea scroll printre pozele de pe telefonul personal și ne arăta, raw, cum este viața lui.

Erau poze cu bebeluși în avioane. În fine, și câteva tumori. Căci cu asta se mai ocupă doctorul în timpul său liber: duce bebeluși peste graniță, cu avionul, ca să-i salveze. A făcut asta de multe ori. Foarte multe ori.

Și de aceea acuma este unul dintre oamenii de bază al acestui proiect de modernizare, dar și a altora din toată țara și din afara țării.

Ce vreau să spun este că Dr. Cîrstoveanu este un erou. Un soi de Dr. Super-Erou. Mă uitam la el și-mi dădeam seama că România chiar are o șansă. O șansă pe care nu i-o mai dădeam de ceva timp.

Sunt confuz, și-s departe de a fi singurul.

Mulțumesc Fundația Vodafone România, Asociația Dăruiește Aripi și Asociația Inima Copiilor pentru că ați tras tare. Sunt mândru.

---