Ce mai creez

Testul bezelei poate prezice dacă vei fi un om de succes sau nu. Teoretic.

O să pun aici varianta scrisă a acestui episod de Trei Idei, dar, evident, poți să-l consumi și sub formă “audio-video” direct pe YouTube aici:

Prima idee

Prin anii 1960 în Statele Unite a avut loc primul “marshmallow test”, adică “testul cu bezeaua”.

Scopul testului era de a studia modul în care preșcolarii își amână o plăcere prezentă pentru una mai mare în viitor.

Adica puterea autocontrolului.

Deci, pe scurt, se iau copii de 4-5-6 ani, se asează la o masă cu un marshmallow (sau bezea) pe o farfurie.

Li se zice apoi că dacă stau cuminți vreme de 20 de minute SINGURI în încăpere și nu mănâncă marshmallow-ul, atunci vor primi ca recompensă doi marșmeloi.

Copiilor li se dădea și un clopoțel pe care să-l folosească în cazul în care nu mai vor să aștepte – un mod de a semnaliza faptul că se dau bătuți.

Evident, unii copii au gustat pe furiș marshmallow-ul.

Alții l-au mâncat cu totul.

Iar alții au găsit tot felul de metode inventive de a se ține ocupați, ca să uite de dulce cât timp se scurg cele 20 de minute.

Rezultatele?

Aparent, cu cât un preșcolar reușește să-și întârzie plăcerea (în engleză “delayed gratification”), cu atât mai târziu în viață va avea note mai mari.

Dar nu doar atât, undeva spre 27-30 de ani, cei care au avut această abilitate arătau mai bine și aveau o părere mai bună despre ei.

Spre 50 de ani, când li s-a scanat creierul, cei care nu reușiseră să-și întârzie plăcerea aveau diverse dependențe și, uneori, chiar obezi.

Întrebarea este: ce ne face atât de diferiți?

Si în ce măsură putem cu toții învăța să întârziem o plăcere actuală pentru una mai mare pe viitor?

A doua idee

Întrebați de ce au mâncat bezeaua când li s-a zis că dacă așteaptă primesc două bezele, mai mulți preșcolari au zis că nu au crezut că e adevărat ce li se zice.

Sau, altfel zis, e greu să crezi ceva ce nu vezi.

Așa că atunci experimentul s-a schimbat un pic și, în loc de o singura bezea pe farfurie și un clopoțel pe masă, a fost adăugată și o farfurie cu două bezele.

Deși așa credeau că vor rezista mai mult tentației de a mânca bezeaua, experimntul a dovedit fix opusul.

Copiii mai mari de vârstă, cei care aveau 7-8-9 ani, știau nativ deja că nu-i ajută să privească recompensa, fie ea doar una, două sau trei.

Ba chiar aveau deja strategii întemeiate despre cum să “reziste” în timp fără să facă prostii.

Unii cântau, în cap sau nu, alții își imaginau că pleacă în spațiu (Sau cel puțin așa susțineau) – ideea era că se țineau ocupați mental.

Undeva în jurul vârstei de 12 ani, toți cei supuși experimentului știau deja foarte bine să reziste tentației.

Ca orice pe lumea asta, anumiți copii la început nu rezistă mai deloc tentației, dar încet-încet, în timp, învață această abilitate de a-ți întârzia plăcerea.

Dar în egală măsură există subiecți care la început rezistă bine și, apoi, devin tot mai slabi.

Care este explicația în cazul acesta?

Apropos, tu mai știi ce făceai când erai mic și trebuia să aștepți cuminte și n-aveai stare? Sau telefon mobil? La ce te gândeai, ce făceai, cum făceai? Așa e că stăteam foarte mult în capul nostru? Eu știu că îmi imaginam că mă joc pe calculator și era SUPER_SUPER_REALIST. Aveam vreo 12-13 ani pe vremea aceea.

A treia idee

Deci, în ce măsură este abilitatea asta una înnăscută și în ce măsură este învățată?

Când e greu să mai experimentezi pe oameni te duci la… da, șoricei!

În 2003 s-a făcut un exeperiment pe două rase diferite de șoricei: BALB și B6 – nu vitamina).

BALB sunt niște șoricei crescuți să fie rușinoși, timizi și fricoși – sunt genul de animale care se ascund mereu.

Sunt foarte diferiți de șoriceii B6, care-s genetic niște curajoși, umblători.

Probabil că un șoricel BALB este unul care nu ar mânca dulcele, și ar aștepta 20 de minute.

Iar un șoricel B6 ar mânca tot dulcele înainte să audă că poate primi o recompensă.

Bun: ce se întâmplă dacă iei un șoricel curajos și-l pui în mijlocul unei familii de șoricei fricoși?

Devine oare liderul lor suprem?

Îi învață pe toți la prostii?

Nu. Cel curajos devine și el ca ceilalți. în mare parte pentru că așa-l educă noua lui mamă adoptivă, și ea timidă la rândul ei.

Și se crede că la fel funcționăm și noi, oamenii.

Într-o foarte mare parte suntem ceea ce sunt genele noastre – dacă mama și tata au o abilitate foarte bună de a-și întarzia o plăcere mică pentru una mai mare, sunt șanse foarte mari ca și eu să fiu la fel.

Dar educația primită în primii ani de viață, valorile cu care rămân, schimbă foarte mult genele cu care m-am născut.

Și tocmai d-aia, probabil, e bine să mergem uneori la terapie și să săpăm în trecutul nostru – ca să ne înțelegem mai bine.

Concluziile sunt simple:

  1. Putem prezice viața oamenilor analizând capacitatea lor de a-și întarzia o plăcere pe la o vârstă fragedă – cine poate face asta de mic, o va face mult mai bine când va fi mare – și asta-l va ajuta mult în viață.
  2. Dacă vrei să nu faci ceva ce te tentează, atunci pune distanță fizică între tine și acel ceva, nu te gândi la el, nu te uita la el, ține-te ocupat cu altceva.
  3. Suntem genele părinților nostri, dar în egală măsură suntem și rezultatul educației primite în primii ani de viață.

Astea au fost doar trei idei din “The Marshmallow Test” de Walter Mischel – o carte despre puterea autocontrolului și o găsești la prietenii de la Okian.


Dă mai departe dacă ți-a plăcut și abonează-te prin e-mail dacă vrei să fii la curent cu tot ce scriu pe viitor:

S-ar putea să te intereseze

Comentează

Vezi alte comentarii:

Comentează