Eu, mamaie, Ron, mama și Eden – 25 decembrie 2017
Devine un obicei deja să iau trenul ăsta din vestul Angliei, de la mama, cu destinația finală Londra, să-mi scot laptopul și să mă pun pe vărsat gânduri pe “hârtie”.
Ultima dată am fost în trenul ăsta acum aproape o lună. Nici măcar o lună, de fapt. Și nu, nu era în plan să ajung iar, așa repede, tot aici.
Dar simțeam că e prea ciudat să-mi petrec Crăciunul departe de mama și mamaie. Nu că aș fi eu mare crăciunicios, dar toată viața am făcut Crăciunul alături de ele, printre alții, și parcă aveam un nod mare-n gât că urma să fiu la distanță mare de ele. Așa că m-am teleportat pe 24 decembrie în Anglia și am ajuns la fix, cât să gust cozonacul cald, abia scos din cuptor.
Am venit la ele în căutarea spiritului “ăla” de Crăciun, în căutarea rezolvării sentimentului de “singurătate” pe care părea că-l am.
Dar 24 de ore mai târziu mi-am dat seama că rahatul ăla de spirit al Crăciunului n-ai cum să-l găsești în afara ta. Și cuvintele astea ies dintr-un evreu declarat, deci…
Sor-mea, Eden, 14 ani (woah, în două zile face cinșpe!), zicea constant că nu simte spiritul Crăciunului. Mamaie, deși bucuroasă că am venit, se gândea doar la fostele Crăciunuri, alături de tataie. Mama, la 50 de ani, începuse și ea să repete obsesiv că parcă “lipsește ceva”.
Ironic sau nu, fix ce simțeam eu prin București în absența lor, au simțit ele toate, cu mine vizitându-le.
Credeam că urma să-mi încarc bateriile, că urma să mă umple familia de bucurie, de “spirit”, de fericire, dar m-am trezit prins într-o stare generală de “dor de casă” din partea lor.
Ș-apoi s-a întâmplat!
Când am zis că io plec, s-a întâmplat “spiritul”. Când am început să caut trenuri, s-au panicat: “Auăleo, deja pleci?!”.
Și nu plecam, așa cum credea mama inițial, pentru că lipsea spiritul. Am început să-mi caut tren tocmai pentru că eu îmi “satisfăcusem nevoia” de a fi alături de familie.
Azi, înainte să iau trenul, cu câteva ore, am ieșit cu mama la o cafea între patru ochi. Am săpat în ea să descopăr ce are.
Mi-e clar acum că de multe ori un om nu știe ce are, dar de multe ori știe că are ceva.
“Ce ai, ce-i cu tine, ce ești așa lipsită de energie, de ce ești supărată?”, am întrebat-o insistent, sub diverse forme.
Și îi ieseau pe gură numai scuze ciudate sau “nu știu”-uri.
Vreo oră și jumătate am sorbit din cafea și i-am dat palmă după palmă – metaforic vorbind.
Am întrebat-o și dacă-i “proastă” de vreo 3-4 ori. Ce, voi nu vă întrebați mamele dacă-s proaste, retoric, uneori? Eu da. Dar e reciproc, și ea mă întreabă uneori pe mine când e cazul. …
E ciclică treaba…
În ultimele luni din viața mea eu am fost la pământ și mama mi-a fost alături, ca de fiecare dată. Avem relația asta “de putere” de pe vremea când “divorța” de tata, când eram eu prin liceu cred. (Pun “divorța” între ghilimele căci era un divorț mai puțin în acte și mai mult în fapte – dacă are sens.)
În ultimele luni o sunam ori de câte ori eram praf, și mereu îmi răspundea și mă punea pe picioare.
Iar acum, fiind “pe felioasă”, empowered as fuck, era rândul meu s-o pun pe picioare, să sap adânc în ea, să văd ce naiba o ține pe loc, conștient fiind că nici ei nu-i e clar ce o ține pe loc, ce are concret.
Dar am aflat. Și eu, și ea. Am scos la suprafață ca într-o sesiune intensă și repetitivă de terapie.
Am aflat că i s-au împlinit toate visele mari pe care le avea și acum nu prea știe ce o motivează să se ridice dimineața din pat. Am aflat că o duce atât de bine, încât a luat în greutate și când ești brusc-grăsuț, ți-e mai greu. Am aflat că deși a vrut mereu s-o aibă pe mamaie lângă ea în casă, acum că o are nu prea știe cum să manage-uiască treaba asta. S-a trezit într-un centru de putere, copleșită, nevoită să aibă grijă de o casă cu trei etaje, de o relație amoroasă, de mama ei vârstnică, de fiica ei cea mai mică și, pe deasupra, si de opt ore pe zi de job. Ca să nu mai zic de mine și de sor-mea, Iris, de la distanță. Fuck?
Am aflat, cum aflasem și despre mine acum câteva luni, că deși e foarte bine, nu e prea bine. Că-i, de fapt, atât de bine, că nu-i este deloc bine.
Și e ironic, dar mi se pare că așa-i creierul uman programat să fie.
Când ți-e călduț o vreme, o iei razna și începi să fierbi, să cauți o nouă provocare pentru tine, un motiv puternic pentru care să ieși din pat cu energie zilnic.
Și nu m-am oprit aici
După lunga cafea și “terapie” cu mama, am ajuns acasă și m-a prins mamaie la o discuție între patru ochi. (apropos, uite aici cum a ajuns mamaie în Anglia)
“Am ceva de vorbit cu tine.”, mi-a zis.
Când auzi așa ceva de la o femeie de 85 de ani, știi că-i important.
Ce avea mamaie? Ce să vezi, era îngrijorată pentru mama. Că o vede că nu-i e bine, că are “ceva”, că nu știe ce să-i facă.
Am venit în Anglia de Crăciun, acum, și pentru că mamaie m-a întrebat, ultima dată când am fost aici, dacă nu cumva vin de Crăciun, că s-ar bucura.
Și vorbele astea, oricât de “mici”, îți intră undeva adânc în creier, se plantează ca o sămânță.
Am încurajat-o pe mamaie să vorbească deschis cu mama, așa cum n-au făcut niciodată, căci sunt de modă veche. Am încurajat-o să-i zică mereu ce gândește despre orice situație. Le-am încurajat pe amândouă, separat, pe rând, să nu se mai trateze cu mănuși, ci cu inima deschisă. “Ce, sunteți proaste?”, aproape că i-am zis lui mamaie. Dar nu i-am zis, haha!
Într-un total de trei ore am avut probabil cele mai deep discuții cu mama și cu mamaie, separat. Și am găsit, poate, cel mai adânc “spirit al Crăciunului”, sau spune-i cum vrei, dar acum, în ultima zi de vizită aici, mi-am încărcat “bateriile” cum nu bănuiam că urma să o fac vreodată.
Pe peron…
Pe peron, acum vreo oră, când urcam în acest tren, mama arăta, într-un final, așa cum o știam eu: zâmbea cu toată ființa ei, îmi bucura inima, avea energie și era motivată. Mă uitam în ochii ei și străluceau!
Cu alte cuvinte, cred că reușise să-și facă niște ordine în gânduri, în trăiri, în planuri, în tot.
Am încurajat-o să-și scrie într-un carnețel gândurile, planurile, simțurile. Am pus-o să-mi promită că va face asta, căci n-am prea pus-o să-mi promită chestii niciodată.
Mi-a zis că mă iubește. I-am zis c-o iubesc. Vai, ce lacrimogen. Vai, ce firesc. Și totuși, nu ne zicem asta de mult timp. Dar e important și mă atinge mereu.
Ironic sau nu, acum o lună, când eram tot în acest tren, scriam că abia acum, la 26 de ani, învăț cu adevărat să iubesc, devin conștient de sentimentele mele… Și uite, se confirmă.
Cred că-i o linie fină între “logic” și “emoțional”, dar la bază suntem niște ființe care se bazează mult pe emoție. Am fost crescut, mai ca toți “băieții”, să fiu “bărbat”. Inteligență emoțională zero.
Dar, uite, o cultiv conștient. Mă folosesc de partea “logică” a deșteptului meu creier ca să-mi cultiv inteligența emoțională și dă roade. Pot, într-un final, să susțin că înțeleg o femeie. Chiar dacă-i mama, chiar dacă-i bunica …
După prima zi de Crăciun voiam să fug, mă întrista situația negativă din casă. A doua zi o acceptasem și-mi găsisem liniștea, văzând însă că cei din jurul meu nu și-o găseau. În a treia zi parcă s-au aliniat toate planetele și ne-am încărcat cu toții bateriile, ca prin magie.
Uităm.
Mă fascinează constant faptul că uităm.
Uităm constant cine suntem, ce facem, ce vrem, ce simțim cu adevărat pentru cei din jurul nostru…
Uităm constant că viața n-are sens, așa că n-avem decât să-i dăm noi sens.
Uităm, dar îmi face cea mai mare plăcere să fiu “acolo” și să amintesc cui pot. Pentru că la rândul meu am primit palme de la cei dragi, din jur, și mi-au prins tare bine.
Anul ăsta, 2017, a fost cum nu puteam să-mi imaginez vreodată. N-aveam cum să plănuiesc ce-am trăit și ce-am simțit anul ăsta. Pentru că n-aș fi putut să-mi imaginez așa ceva. Și asta, în fond, este frumusețea vieții. Nu?
Spor la dat palme. Spor la luat palme. Metaforic vorbind, bineînțeles!
Și sper că ați avut sărbători faine cu toții.
Comentează