Uneori mă ajunge stresul

Şi mă ajunge aşa, din urmă, ca şi cum până acum mă alerga… Înţelegi? Eram sigur că da!

În fine, mă stresez pe nimicuri… şi mai rău este că cu 10 minute înainte explicam unei persoane motivele pentru care n-ar trebui să se enerveze sau să se streseze în general…

(de aici imi bag cracii in diacritice, tipic Ariel)

Adica uite, pun pariu ca ne-am gandit cel putin o data cu totii la ce e viata de fapt, ce e dupa viata, ce e inainte de viata, etc. Stiu ca mai de mult, cand eram mai copil, cand eram mega-indoctrinat si nu aveam nici cel mai mic drept la replica (acum vreo 5 ani) (si da, imi amintesc) aveam un deja-vu constant. Mereu ma gandeam la ce-i dupa viata… si deodata vedeam negru. La propriu. Ca si cum visam cu ochii deschisi.

Deci sa explic, aveam ochii deschisi dar vedeam negru. Asa imi imaginam ce-i dupa viata. Ce se intampla in momentul ala? Ma paraseau toate sentimentele posibile. Nu mai stiam de iubirea fata de mama, de durere sau de ce inseamna sa-ti pese de ceva.

Ma stresez. Ma stresez pentru ca am acele sentimente, chit ca vreau sau nu… O iubesc pe mama, simt durere si cu siguranta, stiu pentru sinea mea, ca-mi pasa de anumite chestii… si oameni si chestii… desigur.

Sunt de acord ca uneori pur si simplu trebuie sa te opresti si sa faci DRACULUI CEVA NEBUNESC. (si nu, nu sa te arunci de la balcon).

Acum ar trebui sa ma opresc… sa ma imbrac… sa ies afara in parc si sa ma intind pe iarba. Asta as vrea sa fac. Ma imaginez facand asta. Dar n-o fac. N-o fac. In schimb fac propozitii scurte, asa cum faceam mereu pe vremea cand Oana Moraru ma invata sa vorbesc limba romana. In fond… am numai articole scrise la stres recent.