Bălării

Am probleme serioase cu nervii deşi sţiu destul de multe despre “anger management”

Am un vecin super-drăgut pe care-l respect deoarece şi pentru că bunica mea (preferată) şi cu el, Dan, au fost foarte buni prieteni. Dar totul până aseară.

Domnul Dan, dacă ar fi să fie comestibil, ar fi cu siguranţă o smochină – e micuţ de înălţime, parcă tras la faţă, chelios şi cu mustaţă.

În ultimele săptămâni m-am tot întâlnit cu el la lift l-am lăsat mereu înaintea mea deşi eu eram cel care ajunsese în scară şi respectiv la lift primul. De ce? Pentru că eu sunt cu bicicleta şi durează cam 2 secunde s-o bag în lift şi încă 2 s-o scot. Ştiu, n-are logică. Deci putem spune că-l lăsam pe domnul Dan să urce cu liftul înainte din pur respect.

Acum două seri povestea s-a repetat. Eu am chemat liftul, între timp el a intrat în scară şi ca de obicei l-am poftit să ia el primul liftul. A urcat. Am urcat şi eu… Totul frumos. I-am urat o seară bună şi mi-a zis: “Pa.”.

Aseară mă văd iar cu el, de data asta în faţa scării. Îi zic “Bună seara.” şi el îmi răspunde cu un ton oribil: “Să ştii că-s supărat pe tine!”.

M-am gândit că glumeşte, doar ne ştim de când aveam juma’ de metru. L-am întrebat: “De ce?”.

“Păi ia să te uiţi de acum înainte când ieşi din lift cu bicicleta că ai lăsat uşa deschisă şi au bătut unii la mine la uşă să-mi bată obrazul şi… în fine, eu nu le-am zis nimic, dar, nu se face, trebuie să te uiţi în urma ta.” … acelaşi ton, aceaşi atitudine superioară.

ŞOC.

Mi-am dat seama că am un fel de alergie la oamenii care au tonuri aiurite.

Cred că instant m-am transformat în celălalt Ariel. Nu m-am abţinut nicio clipă să-i spun: “Dar ce-i cu tonul acesta? Ipotetic vorbind, am lăsat uşa deschisă din greşeală, dar aşa trebuie să-mi vorbiţi? Nu era mai simplu să-mi spuneţi că ieri am lăsat uşa deschisă şi gata?”…

Sunt absolutmente convins că n-am lăsat eu uşa deschisă din mai multe motive foarte simple şi clare: motivul numărul 1 – la 30 de secunde după ce am intrat în ziua aceea în casă şi mi-am lăsat bicicleta, am luat liftul până la etajul nouă.

Omul acesta, domnul Dan, pe care l-am respectat enorm până acum, a căzut în ochii mei… de cred că-l doare şi acu’ spatele. Nu mai pot să-l privesc, nu mai vreau să-l las primul la lift, nu mai vreau să fiu vecinul lui.

Ştiu, am probleme serioase cu nervii şi mai ales cu aşteptările. Mă aştept ca un om pe care-l respect şi căruia îi fac favoruri să se comporte la fel… şi îmi iau ţeapă.

În seara asta m-am întâlnit la lift cu doamna Nuţi, soţia. Aveam loc amândoi în lift dar s-a gândit ea că fiind mai în vârstă i se cuvine doar ei liftul aşa că a plecat şi m-a lăsat acolo, în urmă. Am vrut s-o întreb dacă mai e supărat domnul Dan dar am ezitat.

Ceva-mi zice că după ce am intrat în casă azi doamna Nuţi şi domnul Dan au verificat uşa de la lift.


Dă mai departe dacă ți-a plăcut și abonează-te prin e-mail dacă vrei să fii la curent cu tot ce scriu pe viitor:

S-ar putea să te intereseze

2 comentarii

  • Reply
    Mihai Ioan
    29/11/2010 at 13:38

    Da, stiu cum e. Si eu am probleme cu vecini “suparati” si foarte curiosi.

    Cum e comentariul ăsta? Thumb up 0 Thumb down 0

  • Reply
    Mihai
    07/12/2010 at 13:57

    Pentru domnul Dan si doamna Nuti: Se cheama PARANOIA si se trateaza ca atare!

    P.S. Am si eu vecini din astia.

    Cum e comentariul ăsta? Thumb up 0 Thumb down 0

  • Vezi alte comentarii:

    Comentează