Nu te învață nimeni să admiri. Dimpotrivă.

Am cugetat recent, nu știu cu ce ocazie d-asta de introspecție adâncă, faptul că “începuturile” mele se rezumă la o singură atitudine-cheie.

Această “atitudine” care m-a format și m-a făcut să fiu cine și cum sunt azi se rezumă într-un singur cuvânt la admirație.

Nu te învață nimeni să admiri. Dimpotrivă, la școală ești îndobitocit cu ideea că totul este o competiție.

Dacă Ecaterina era colega mea de nota 10 perfect, un fel de Nadia Comăneci al tuturor materiilor care ni se predau în generală, eu nu trebuia s-o admir pentru cât tocește sau cât o duce capul, ci trebuia să fiu mai bun ca ea.

Jur, pe bune, așa te învață școala. Să dai cu “hate” spre ăia care-s mai deștepți sau au note mai bune.

Totul la nivel subconștient.

Dar undeva pe la 14-15-16 ani a existat un shift de paradigmă undeva adânc în capul meu. Am început, nu știu prin ce miracol, să admir.

Și odată cu admirația vine și furtul de meserie, sau cum îmi place mie să spun: “singurul furt cu care suntem de acord” pe Planeta asta.

Așa că, cu revelația asta-n cap, acum vreo două luni, i-am zis lui Andrei, primul diud din diud, că aș vrea să am niște discuții cu niște oameni pe care-i admir, să-i trag de limbă, să le văd traiectoria în viață, să fur meserie de la ei indirect.

Lui Andrei i-a plăcut direcția, aveam deja niște invitați în cap… dar care să fie formatul?

Pe fundal, când noi ne întâlnisem la Dă space să discutăm despre proiect, rula un vinil.

Eu tocmai îi ziceam lui Andrei: “Ar fi tare ca discuția asta să țină un timp finit, așa, gen, 15 minute, să avem un ceas care când sună … pac, ne oprim!”

Am vorbit și despre faptul că ar fi tare să fie filmat one-shot, așa cum deja este filmat foarte-foarte fain întreaga serie Diud, Where’s My Tune?

Și apoi a venit revelația lui Andrei: “Cum ar fi să vorbiți cam cât cântă un vinil în fundal, că uite, zice pe Google că un vinil ține în medie cam 20 de minute.”

Numele “emisiunii” nu era clar încă. Aveam tot felul de direcții, dar nimic nu-mi plăcea.

Ne-am tot organizat și, într-o zi de luni dimineată, la 8:30, eram toți adunați, un pic chiauni, gata să filmăm cu prietenul meu Silviu Pașca.

Am filmat primul episod și ne-am dat seama că nu-i ușor.

Silviu s-a emoționat puțin, eu m-am pierdut oleacă și am simțit că trag de el, Andrei stătea deja de 10 minute cu camera aia în mână și-ncepea să-l rupă la spate… Câte și mai câte.

La finalul filmării cu Silviu ÎNCĂ nu aveam un nume pentru chestia asta.

Noroc cu el, că el a dat-o așa: VINYLLAMINI – un fel de moldovenește. Vini’ la mini’… să asculți un vinil… în fine.

Și a rămas. Silviu, ai botezat treaba asta și ești naș fără îndoială acum…

Și de atunci, în fiecare luni dimineață, pe la 8:30 – 9:00, ne adunăm și filmăm o discuție din asta faină.

Ieri am filmat cu Ramona, omul care a adus borsetele colorate în super-trend în România în ultimii ani, omul BumbagR.

Discuția a mers ca unsă, nici nu știm când au trecut 20 de minute.

E evident că deja iese tot mai bine și natural. Și-s super-mândru și fericit cu cum evoluează fiecare episod.

Am decis să scriu abia acum despre VINYLLAMINI pentru că acum sunt online 3 episoade: Silviu Pașca, Irina Margareta Nistor și Sergiu Floroaia.

Urmează Aluziva – Alina Greavu, despre demisia în direct de la Digi24, tranziția spre YouTube și cum este să fii mamă a trei deodată. Dar, per total, urmează mulți oameni pe care-i admir și de la care sper să storc povești și învățături faine.

Uite aici cele trei video-uri în ordinea apariției.

Mulțam din suflet tuturor care au pus umărul și au ajutat și m-au suportat uneori super-fucking-stresato-emoționat. Big love!

Ca să iasă așa cum se vede în aceste videouri, ca idee, au pus umărul vreo zece oameni. Ceea ce mi se pare o mare nebunie.

PS: Dacă ai idei de oameni faini pe care-i admiri și crezi că aș putea să-i storc eu de povești, let me know!

---