România mă omoară. Sau cel puțin încearcă, constant…

Acum vreo 16 ore, 24 iunie 2019, pe la 00:30 ora locală, mă aflam la bordul unui avion Airbus A320 al companiei Austrian Airlines când pilotul ne-a anunțat că urmează niște turbulențe mai solide.

“Nu vă speriați și să vă puneți centurile, vă rog.”

Călătoresc des cu avionul, dar a fost prima dată când am auzit așa ceva de la pilot. Câteva minute mai târziu chiar ne-am zdruncinat tare. M-am speriat, evident… n-ai cum să nu ai emoții de fiecare dată când ești în aer.

Cel puțin eu așa sunt… mă simt neputincios acolo sus în nori și știu că dacă e să mor, mor, fără să mă pot salva vreodată.

Aveam palmele transpirate deși era chiar răcoare în avion. În gând îmi tot ziceam “Doamne, ce groaznic face avionul ăsta, sper să nu cadă, sper să nu cadă…” – așa vorbesc eu uneori cu mine când mi-e frică.

Turbulențele au trecut și am aterizat cu bine pe Otopeni. Am avut întârziere din cauza încălzirii globale care afectează Europa acum, motiv pentru care a fost un pic haos cu debarcarea pasagerilor.

Am urcat într-un autobuz vechi în care era foarte cald și, câteva minute mai târziu, am ajuns la intrarea în aeroport. Eu și toți cei din avionul meu + alte două autobuze. Ulterior am văzut că pe o altă intrare debarcase alt avion întreg.

Eram SUTE de oameni și cu toții eram acolo în același timp, având la dispoziție DOAR o scară rulantă.

Era deja 1 noaptea trecute, lumea era frustrată și obosită, părea că toți am suferit întârzieri.

Se mergea la pas, încet, nu auzeam pe nimeni să râdă în hohote sau să fie prea vocal, așa, în general. Aducea mai mult a înmormântare.

Am pășit pe scara rulantă și am stat. În fața mea era plin de oameni, în spate plin de oameni – nici nu sunt sigur, de fapt, că am pus piciorul pe scara aia rulantă de bună voie și dacă nu cumva m-a împrins tot acest puhoi de oameni din inerție.

Înainte să ajung sus, să fiu nevoit să fac acel pas pentru a ieși de pe scara rulantă, mi-am dat seama că n-o să am cum să ies. Scara rulantă dusese sus prea mulți oameni deodată, oameni care nu mai aveau unde să se dea.

În continuarea acestei scări rulante era, de fapt, o altă scară rulantă. Și era acolo un moment de ne-continuitate care ne-a făcut sa ne blocăm.

Mai aveam câteva secunde până sus și nu știam de ce să mă țin sau cum să sar ca să nu cad pur și simplu peste cei din fața mea – știam clar că și cei din spate ar fi căzut toți pe mine. “Buza” scării rulante, acel “loc” care nu se mișcă, era aglomerat. Nu aveai, efectiv, unde să te duci.

În clipa aia am simțit și vizualizat ieșirea din clubul Colectiv. În tot corpul. Am simțit că viața mea e în pericol și că nu am ce să fac. N-am unde să sar, n-am cum să rezolv nimic, nu am unde să mă duc, nu există scăpare. Și nici măcar nu luase foc tavanul. Pur și simplu nu era spațiu iar scările astea rulante, care ne fac un favor, acum deveniseră două mașinării de ucis oameni.

Am semi-căzut în încercarea de a mă da la o parte. Am încercat să vorbesc cu cei din jurul meu să aibă grijă că trebuie să ne dăm, să facem loc.

Cei din față nu realizaseră ce se întâmplă în spatele lor.

Cei din spatele meu nici atât. Sau, în cel mai bun caz, ca mine, se prindeau la jumătatea drumului că o să fie haos. Dar era prea târziu.

Eu sunt forțos și tânăr și agil. Am reușit să sar într-o laterală cu greu. Dar erau și vârstnici și oameni cu copilași în jurul meu. Și a început atunci o mică panică.

“Faceți loc!”

“Nu avem unde să ne dăm!”

Nu eram doar români, erau foarte mulți străini. Avionul meu era plin de austrieci.

Am început atunci să tremur. M-am căcat pe mine mult peste turbulențele prin care trecusem cu puțin în urmă.

Mă aflam în aeroportul nostru românesc de sub 1 minut când s-a întâmplat faza asta.

Mi-am pus bagajul jos într-o laterală și am refuzat să mă urc pe următoarea scară rulantă. Părea sinucidere curată. Am încercat să mă fac util și să “dirijez” un pic traficul uman de pe prima scară, unde simțeam că o să cad eu. Dar nu prea aveai cum să te înțelegi cu oamenii care erau foarte confuzi.

Nu era acolo niciun angajat al aeroportului, nimeni. Eram noi – două sau trei avioane de oameni – fix ca niște vite, fix ca niște oi, în coloană, proști ca noaptea, lăsați de izbeliște.

Am căutat scări normale undeva pe acolo, am căutat o alternativă – dar ea nu există. Sau nu e semnalizată.

Era doar o ușă pe care scria “Ieșire de urgență” și am avut ideea de a ieși pe acolo. M-am apropiat de ea, părea că nu duce unde trebuie, și am renunțat la idee.

Ce mi se pare și mai interesant este că nici măcar nu apucasem să intru “oficial” în țară, și deja îmi punea viața în pericol. N-apucasem să dau buletinul, asta abia urma.

Am trecut printr-un soi de atac de panică combinat cu niște nervi interni incredibili.

Eram nervos pe mine. Nervos că ȘTIU DEJA tot ce scriu aici. ȘTIU DEJA că România mă omoară. Știu deja că vreau să-mi fac o familie și aici, oricât îmi place, nu e locul potrivit.

Am fost furios. FURIOS. Am văzut cu ochii mei un dezastru care așteaptă să se întâmple și efectiv n-am avut cui să raportez asta.

Apoi mi-am amintit că atunci când am aterizat a aplaudat un singur om. Unul singur. N-am mai trăit întâmplarea asta hilară până acum. Austriacul de lângă mine s-a uitat la mine și a început să râdă. Am râs și eu de românul nostru aplaudac.

Până acum, vă jur, n-aveam nimic cu oamenii care aplaudau la aterizare. Să fie sănătoși! E un fel de a respecta pilotul. E un fel de a arăta că ești recunoscător că ești (încă) în viață… Nu mă deranjează că uneori oameni aplaudă și nici nu-i consider proști.

Dar aseară, na, a fost hilar – un om a aplauadat vreme de 3-4 secunde și când a văzut că nimeni altcineva nu aplaudă, s-a oprit sec.

Apoi, după scena asta Colectiv-waiting-to-happen, mi-am dat seama de ceva.

Da, fraților, românii sunt obișnuiți să aplaude la aterizare pentru că avem impresia asta că la fiecare pas ne este pusă viața în pericol.

Facem asta pentru că, per total, suntem needucați. Suntem în urmă. Iar mersul cu avionul pentru marea majoritate a populației acestei țări este un fucking miracol.

Hai să nu mai râdem de aplaudaci, mai bine facem cumva să-i înțelegem.

Hai să nu mai râdem de cocalari, de oamenii “de la țară” sau de abi-regele. Râdem degeaba. Ăștia suntem, asta-i societatea, asta ne este istoria. Și lucrurile se vor schimba doar foarte-încet și doar cu dragoste și bună voie și educație.

Acum 5 ani eram omul care zicea că nu va pleca din România căci țara asta trebuie salvată și-s multe de făcut aici.

Cu regret, de trei ani ȘTIU că trebuie să fug.

De ce? Pentru că am un instinct de supraviețuire.

Nu mai vreau să ajut România?

BA DA! Ba da! Și aproape că plâng în timp ce tastez nervos acest “BA DA” cu caps lock. BA DAAA! Dar ca să salvez ceva trebuie întâi să fiu sigur că-s eu în viață și capabil să ajut.

Am fost plecat 72 de ore din țara asta și am fost tot timpul în siguranță, dar era să îmi rup capul în primele minute după întoarcerea “acasă”.

Într-un aeroport al statului. Plătit din banii noștri, bă! Din taxele mele!

Eram așa furios azi-noapte și mă simțeam așa de neputincios. Am început apoi să văd toate defectele din coruptul nostru Henri Coandă (aeroportul, nu omul) .

Eram sute de oameni cu sute de bagaje și celelalte “scări rulante” (din alea de nu urcă, dar merg așa înainte, că-s distanțele lungi de parcurs cu bagaj greu) nu mergeau. Nu mergeau deloc.

Apoi nu mi-a venit să cred că, odată la ceva zeci de metri, în mijlocul drumului, apăreau niște extinctoare. Extinctoare care pur și simplu mă încurcau, căci, repet, eram MULȚI oameni.

Erau puse acolo, pe bune, parcă post-Colectiv, așa, să fie!

Apoi jetonul. Jetonul ăla albastru pe care ți-l dă dacă vii cu mașina-n parcare.

1. aparatele la care se achită acceptă doar cash și NU DAU REST. Costă 6 lei și bagi 10? Te fură pe față de 4 lei.
2. există un ghișeu cu o doamnă care FUMEAZĂ ÎNAUNTRU (nu înțeleg cum stă acolo, jur, proasta de ea) și care, în maxim sictir, poate să dea rest. dar stai la coadă, că sunt sute de oameni și ea e una.
3. colac peste pupăză, dacă DOAMNE FEREȘTE PIERZI JETONUL VIEȚII AI DE PLĂTIT O AMENDĂ DE 500 de lei.

Suntem niște sclavi. Asta suntem. S-c-l-a-v-i. Cât costă jetonul ăla? Producerea lui, cât costă? Cum să-mi ceri 500 de lei pe așa ceva? Și acum ceva vreme “amenda” era 200 de lei parcă, asta mă frapează.

Lângă ghișeul doamnei un tip își căuta jetonul într-un coș de gunoi. NU ȘTIU cum dracului i-a căzut jetonul acolo. Am aprins lumina de la telefon și l-am ajutat să-l găsească. Mi-a mulțumit. Normal… 500 de lei!

Tot azi-noapte, la bariera de iesire din parcare, un alt tip a încercat să bage jetonul în aparat, dar i-a căzut pe lângă. S-a dat jos din masină și a început să-l caute în bezna de acolo. Eu, în mașina din spate, am văzut jetonul ajuns departe sub mașina lui.

Am ieșit, m-am băgat sub mașina lui, l-am scos, i-am urat sănătate. Și el mie.

Sunt doar două bariere, iar fără ajutorul meu părea că tipul ăsta mai avea mult de căutat jetonul. S-ar fi blocat o vreme o ieșire…

Trebuia să-i cer măcar 100 de lei pe el, făceam afacere. Sau, cel puțin, așa pare că vrea statul Român să mă facă să mă comport. Să ciup și eu un ban de la fraieri, cu orice ocazie. Asta facem de treij’ de ani încoace, ciupim, că suntem prea săraci și needucați.

Asta vreau să subliniez – e toxic. E toxic să fiu aici. E toxic pentru mine și pentru fiecare dintre noi, de fapt.

Fugiți. Ăsta mi-este singurul sfat. Fugiți că-s atâtea locuri mai bune care au nevoie de oameni faini ca noi și care vor avea grijă mai bună de noi.

Fugim acum și ne întoarcem cu putere să facem locul ăsta bine.

Sper din suflet ca după textul ăsta să se auto-sesizeze cineva de la aeroport. Sau cineva de oriunde. Eu nu știu ce să fac și, sincer, atâta muie mi-am luat de la sistemul ăsta că nu mai am niciun interes în clipa asta să mă dau peste cap să salvez ceva cu vreo reclamație scrisă. Am scris aici. Am filmări. Au camere de luat vederi.

Io-s pus pe fugă din țară. Din păcate. Și vă recomand la fel, din fundul sufletului meu, de la om la om. Căci România ne omoară. România mă omoară. Și primul pas este conștientizarea. Și eu zic că suntem destul de conștienți. Ține de noi să nu mai stăm aci, sinucigaș-style.

Cât am stat eu acolo nu s-a lăsat cu victime. N-am văzut sânge și n-am auzit să se fi accidentat cineva. Au fost doar îmbrânceli, poate și niște vorbe aruncate, dar oamenii nu aveau cum să se bată între ei că știau cu toții că nu-i vina lor.

Dar, faptul că n-a fost sânge ACUM nu înseamnă, de fapt, că n-au fost victime.

Toți cei de acolo am fost, de fapt, niște victime. Sunt absolut sigur că n-am fost singurul care a trăit groaza din acele clipe, haosul și confuzia aia fiind parte dintr-o tragedie care doar așteaptă să se întâmple.

Aveți grijă de voi. Că n-o să aibă alții.

PS: Azi-noapte am decis să nu mă așez la calculator să scriu aceste rânduri, fiind prea obosit și prea nervos si prea furios și prea speriat. Mi-am zis că mă voi culca și voi vedea cum mai văd “mâine” povestea asta. To sleep on it, cum zic americanii. Și adevărul este că… n-o văd cu alți ochi. Sunt mai liniștit, n-am scris la nervi… dar… da, în rest, sentimentele-s tot alea.

PS2: Pe Netflix e un serial după fapte reale – O Mecanismo – despre sistemul de corupție din Brazilia descoperit în ultimii ani. Două sezoane, 8 ep. per sezon. M-am uitat la el și este FIX FIX FIX tot ce trăim noi aici. Recomand.

PS3: Și nu, nu mai am “haz de necaz”. Nu mai e de râs. Deloc. Nu zic că ar fi de plâns. … Repet, e de fugit. Pentru binele meu. Altă soluție, acum, nu văd.

---