Biciclete

Cu Tribul la ultima masă critică din Budapesta

Pe 20 aprilie 2013 urma să aibă loc ultima și probabil cea mai mare masă critică din Budapesta. O masă critică este o “adunare” lunară internațională a bicicliștilor, ce are unicul scop de a promova pedalatul în oraș.

Chiar și în București se organizează.

Planul era simplu: o parte din Tribul lua trenul din București cu câteva zile înainte de masa critică din Budapesta. Trenul ajungea în Teiuș. D-acolo erau aproximativ 250 de km de pedalat până în Arad.

Rezultatul: 6 biciclete puse în cel mai haosist mod posibil într-un tren amărât și mult prea înghesuit. Regulile CFR spun că transportul pentru biciclete e gratuit dacă bicicleta este pliabilă sau demontabilă/demontată. Așa că le-am demontat cât de bine am putut.

După cele mai călduroase și lipsite de aer ore petrecute în tren, ajungem în Teiuș, cu prea puține ore de somn la bord.

Mereu când plec la drum lung am probleme cu somnul. Și mereu mă stresez cum că “dacă n-am domit destul, nu e bine”.

Ajunși la gara din Teiuș, o gară de 10 pe 10, am rugat un CFR-ist să ne tragă-n poză. Eram entuziasmați tare-tare, deși afară era beznă și al dracului de frig.

Am pedalat cu tot sporul din lume și am atins viteze de admirat … vreo 15 km. (să fi fost mai mulți?) Căci apoi a început să curgă cu pene.

Și nimic nu-i mai nasol ca atunci când după 15 km de transpirație te oprești să faci o pană-n frig. Am înghețat pe loc, cu toții.

Trebuie doar să mă gândesc la cum nu-mi simțeam atunci degetele de la picioare … de frig. Și la cum deja vorbeam cu Bogdan despre faptul că deja ne gândim la cazarea aceea din Arad, care era la 200+ km distanță.

Singura metodă de a te dezgheța în astfel de situații este să începi să pedalezi din nou.

După vreo 50 de km, undeva înainte de Orăștie, mi-am dat seama că ghidonul meu o ia încet-încet la stânga… dar roata rămâne dreaptă. Cum e posibil?

Zic să dau înainte, chiar și așa, poate-i doar “nestrânsă pipa”. După vreo 10 minute ghidonul meu se rotise vreo 75 de grade la stânga. Iar roata era dreaptă. Îi ajung pe băieți din urmă și țip că-i cazul să tragem pe dreapta.

Când am tras pe dreapta am încercat să îndreptăm ghidonul și să strângem șurubul de la pipă… dar degeaba, căci șurubul de la pipă era rupt. :)

Eram în semi-pustietate, abia intrasem într-un sătuc și era vreo 8 dimineața.

Deja mă gândeam că singura soluție este să ajung în ceva oraș mai mare ca să găsesc un șurub de pipă. Următorul oraș mare ar fi fost Deva… Dar cum ajungeam până acolo?

Niște localnici din sătuc aveau un flex și, noroc cu ăștia îndemânatici de lângă mine, au început și mi-au luat pipa la tăiat. Eu habar n-aveam ce fac ei acolo. Nu înțelegeam mai nimic. Dar mă uitam la Pixie (omg, bicla mea are nume!) cum suferă… cum se taie din ea cu sânge rece.

După ceva minute de chinuri… rezultatul n-a fost pozitiv, pacientul a murit.

Dar aveam la noi frânghie și scoci – astfel că am prins ghidonul de furcă cu … frânghie și scoci. Și a ținut. A ținut, așa, rudimentar, până-n Deva. Am mers cu morcovul la fund următorii km până acolo… dar am mers.

În Deva am pierdut o oră la o reprezentanță DHS – unde am dat de o tipă mult prea drăguță, care voia să ne dea un șurub pentru pipa mea, dar n-avea unul pe măsură.

Eram mega-demoralizat, lihnit de foame și cu bicicleta franjuri. Deja ținusem convoiul în urmă vreo 2 ore numai din cauza bicicletei mele.

A urmat un magazin de biciclete vechi. Acolo am găsit o pipă de MTB care, după lupte seculare, a intrat pe ghidonul lui Pixie. Pipa a costat 15 lei. Munca băieților care s-au chinuit să o bage… de neprețuit.

Acum aveam o bicicletă funcțională, cu o pipă de invidiat, dar eram lihnit – nu știu cum, dar nu mâncasem nimic până la ora 14.

N-am avut “poftă” sau timp sau… habar n-am. Dar am conștientizat că nu mâncasem nimic abia când m-a întrebat Bogdan ce-am mâncat în ziua aceea.

Astfel că o șaorma de Deva a intrat în stomac negreșit. M-am luminat oleacă la față și îmi revenise puțin pofta de pedalat.

La scurt timp a făcut și Levi o pană, moment numai bun să-mi fac o poză ca să-mi dau seama dacă arăt la fel de rău precum mă simt…

N-arătam prea bine. :)

După alte câteva ore de pedalat fără incidente prea mari, am hotărât că o să iau trenul.

De ceva km pedalam singur, cu mult sub viteza băieților. Fusesem un idiot să nu halesc în intervalul de timp dintre Teiuș și Deva.

Pedalam încet, dar sigur. Ascultam muzică. Treceau zeci de tiruri pe lângă mine. Habar n-aveam unde-s băieții.

Știam doar că mă simt prost că nu pot ține pasul cu ei.

Aci, pe pajiștea din poză, le-am zis că nu mă simt în stare să țin pasul cu ei și că mă simt aiurea să pedalez singur, în urmă. Conștient de faptul că nu-i vina lor că eu rămân în urmă.

În primul sat cu gară urma să caut tren spre Arad.

Mai erau vreo 100 de km până la Arad. Acceptasem înfrângerea. “Eh, sunt dispecer, nu curier!”, gândeam ironic. :)

Eram hotărât să ajung la Arad înaintea băieților, cu trenul, să caut cazarea pe care o rezervasem și să-i aștept cu haleală.

Dar dragii de ei, în căutarea cazării, entuziasmați, s-au accidentat.

Andrei s-a tăvălit pe jos, Bogdan și-a dat o gaură în picior … și uite așa, toată așteptarea mea de la cazare cu mâncare s-a devalorizat.

Trebuia să luăm o decizie, pentru că Bogdan pleca acasă cu primul tren înapoi spre București.

Ce bagaj îi dăm? Ce bagaj ne lasă? Cum ajungem în Budapesta?

Era 11 noaptea, eram în Arad, și făceam planuri.

Levi era hotărât să iasă din cazare la 5 dimineața, să facă încă 250 de km pe bicicletă până la Budapesta dintr-o bucată.

Eu mă simțeam mai ok, pentru că am prins câteva ore bune de odihnă prin Arad.

Andrei, Cătălin și Rafa păreau puțin mai palizi și nu aveau de gând să iasă din cazare la ora 5. Nu-i condamn – dacă era după mine stăteam o zi întreagă în Arad să dorm. :)

Concluzia a fost că vom pedala 100 de km din Arad până în Bekescsaba, primul oraș mai mare de la granița cu România. Dacă ajungeam devreme, continuam drumul până la urmatorul mare oraș.

Am pornit la drum pe la 8-9 dimineața. Levi plecase de 3 ore.

Am pedalat într-un ritm mult mai puțin alert decât cel din ziua anterioară. Acum țineam pasul fără probleme. Încet-încet am ajuns la graniță. Eu, prin nu știu ce minune, am făcut pană fix între granițe.

Prin Ungaria mersul pe bicicletă e total diferit. Există aproape peste tot spații special amenajate pentru biciclete – și nu mă refer la spații ce se găsesc în oraș, ci tot felul de drumuri speciale ce merg în paralel cu autostrăzile lor.

După vreo 20 de km de pedalat pe autostradă ne-am dat seama că în paralel treceau tot felul de bicicliști. Bine că nu ne-a amendat nimeni. :)

Apoi a urmat un drum superb prin pădure.


Bekescsaba e plină de infrastructură pentru bicicliști și de unguri care nu știu o boabă de engleză.

Ca să găsim gara a trebuit să facem “ciuuu-ciuuu”. Apoi ne-am gândit că gara este, probabil, lângă centru, și tot întrebam “centrum?”. Oamenii ne trimeteau în părți diferite, fiecare în funcție de ce înțelegea de la noi.

În Bekescsaba am ajuns la mustață ca să prindem ultimul tren din ziua aia spre Budapesta. Am luat bilete pentru noi și pentru biciclete. Deși nu aveau compartimente speciale pentru biciclete în tren.

În timpul ce ne rămăsese pân’ la tren ne-am giftuit oleacă.

După câteva ore de tren am ajuns în Budapesta. Nici nu ne-am dat jos bine din tren că Levi ne-a spus că ajunge în 40 de minute în “Hosok Tere”.

Am început să întrebăm toți tinerii din Budapesta cum se ajunge la “Hosok Tere”. Din nou, nimeni nu părea că știe engleză.

Ulterior ne-am găsit cu Levi, care era victorios. După vreo 12 ore de pedalare ajunsese din Arad în Budapesta. Singurel. Ca un erou. “Hosok Tere” înseamnă “Piața eroilor” din câte am înțeles… :)

Ulterior ne-am găsit cazarea și am stat pân’ târziu în noapte să vorbim, ca bicicliștii. Am dormit pe jos, pe sus, unii peste alții – thanks to Aba (românul-ungur student cu nume de evreu ce ne-a cazat în Budapesta).

A doua zi dimineața prin casă se auzeau numai “au”-uri. Și deși credeam că “greul” a trecut, Aba urma să ne ducă în cel mai înalt punct din Budapesta – loc în care am ajuns mai mult împingând la bicicletă…

Deși nu se vede, în spatele nostru era toată Buda și toată Pesta, în splendoarea ei. Oraș mult mai mare ca Bucureștiul, dar cu o populație oleacă mai mică.

Apoi a urmat mult așteptata masă critică. Unde au fost… o infinitate de oameni.






Marian de la OPTAR ne-a prins oleacă într-un cadru, prin mulțime, aici.

A doua zi i-am lăsat pe băieți în Budapesta și am plecat spre Oradea, unde avea loc o altă masă critică. Se anunțau vreo 1.5-2 mii de oameni. Puțin pe lângă infinitatea din Budapesta, mult pe lângă ce se întâmplă în București.

Planul era simplu: Iau trenul de la ora 9 și ajung la ora 14.

Mi-am luat bilet, dar am omis faptul că am cu mine o bicicletă. Pur și simplu am uitat că, cu o zi înainte, am dat 10 lei pe bilete de biciclete din Bekescsaba spre Budapesta.

Am urcat întren și mi-am legat bicicleta la capătul unui vagon din capătul trenului, ca să nu deranjeze pe nimeni.

Culmea este că fix când legam bicicleta, a apărut controlorul, care nu știa o boabă de altă limbă în afară de maghiară.

“Bițicli?”, zicea el.

Eu dădeam din umeri. Habar n-aveam ce vreau.

“Bițicli?” zicea din nou, și arăta biletul meu…

Îi zic în engleză că nu înțeleg ce vrea.

În fine, după 5 minute de neînțelegeri calme, fără țipete sau chestii d-astea, îmi taxează biletul meu și îmi zice să iau loc.

Apoi vine cu o unguroaică ce știa oleacă de engleză și începe să-mi spună că am nevoie de bilet de tren pentru bicicletă. Spun că nu știam.

Teoretic, cel puțin, trebuia să știu – dar uitasem complet de acest detaliu. Nu stăteam în 10 lei ca să nu vreau să-mi iau bilet de bicicletă. Uitasem complet.

Îi zic: “Ok. NU am bilet. Pot să-i plătesc lui?”.

Tipa, de treabă, îl întreabă …

“Da, poți, dar costă 45 de euro.”

Eu rămân perplex… 45 de euro? Dublu față de biletul meu … de om!

Apoi îmi zice: “Dacă îl iei din gară este 600 de forniți.” – adică undva sub 10 lei.

Zic: “Ok, cobor la prima și iau bilet de tren, e ok?”

Traduce tipa răspunsul controlorului: “E ok, dar imposibil. Trenul stă un minut în gară și nu ai timp.”

Tot caut soluții, le explic că nu am la mine 45 de euro (și chiar dacă aveam, nu îi dădeam lui…) – iar în cele din urmă controlorul vine cu o foaie pe care erau scrise 4 nume de stații și orele aferente.

Planul era să cobor la prima stație, să iau bilet de bicicletă, să aștept o oră, să iau trenul până la o altă stație, să stau încă o oră, apoi să iau un alt tren până la Biharkereste – adică un sat ce se află la 5 km de granița cu România.

Ok. Zis și făcut. Nu trebuia să îmi iau bilet nou de tren – trebuia doar să dau 10 lei pe biletul de bicicletă și să pedalez de la Biharkereste vreo 10-15 km până în Oradea.

Nimeni – dar absolut nimeni – nu mi-a cerut biletul pentru biciclete în cele două trenuri ce le-am luat spre Biharkereste.

A fost ok. Planul a funcționat. Dar pe viitor o să fie mai simplu să iau un bilet de 10 ron pentru bicicletă din Budapesta direct.

Am ajuns în Oradea cu o oră înainte de masa critică.



Următoarele zile le-am petrecut în Oradea, cazat și hrănit fiind de Kati și Ionuț. Thanks guys! :) (Și Angie, care a avut grijă să mă plimbe prin tot felul de locuri hipsterești din Oradea).

Am luat apoi trenul din Arad spre București. Am căutat un loc bun pentru bicicletă, la un capăt vagon, și am așteptat să înceapă distracția.

Controlorii au început să țipe la mine și să-mi ceară 2 lei per kg de bicicletă (calculat la 15 kg) înmulțit cu numărul de km. M-am certat cu ei și le-am zis că nu le dau niciun ban pentru că așa scrie pe siteul lor.

În cele din urmă au acceptat înfrângerea. Au văzut că nu le dau niciun ban și mi-au zis că pot să-mi bag bicla într-o baie încuiată, defectă. Era fix în capul vagonului unde-mi legasem deja bicicleta. Văzând că baia oricum era nefuncțională am acceptat.

Am întrebat dacă de dimineață vor fi tot ei. Au zis că nu, dar vor transmite colegilor.

M-am dus în vagon și m-am culcat – pe de-o parte calm: că n-are cum să-mi fure hoții bicla… pe de altă parte cu morcovul în fund că poate mi-o fură controlorii.

De dimineață, la 15 minute de București, rog controlorii să-mi deschidă baia defectă.

“Dar de ce?”
“Păi am bicicleta acolo.”
“A ta este? Și de ce n-ai zis că-i a ta?”
“Când să zic? Dormeam. Colegii dumneavoastră din Arad au zis că vă vor transmite. Am pus-o acolo ca să nu deranjeze. Baia era oricum defectă.”

Și să vezi ce spectacol a început – că ei nu-mi scot bicla dacă nu le dau bani. Că de ce n-am plătit la colegii lor biletul. Că este 50 de lei. Calculat total altfel fată de ce-mi ziceau controlorii din Arad.

Mi-am scos mobilul și le-am aratătat ce scrie pe site-ul lor. Au început să țipe că: “Ce, crezi că nu știm ce scrie pe site?”.

Și, ca să vezi, idioții au plecat. Trenul a oprit în gară și ei au plecat.

Am rămas ca prostul, lângă baia defectă și încuiată, neștiind dacă mai am bicla acolo sau nu. După ceva minute de așteptare (sperând că poate revine un controlor cretin), trece un domn de la CFR care verifică vagoanele.

Îl rog să-mi deschidă baia. Îmi zice că-i defectă. Îi zic că știu… dar am bicicleta înăuntru. Îmi deschide. Iau bicla. E întreagă și nevătămată.

Cobor, înjur CFR-ul printre dinți și plec, într-un final, spre casă. N-aveam niciun chef și nicio răbdare să mă duc să depun vreo plângere la CFR.

Concluzii:

1. MĂNÂNCĂ. Prima dată când am plecat la drum lung (300 km – București – Vama Veche) am ajuns cu bine. Aveam la mine o pizza întreagă și am mâncat-o pe drum. Poate asta-i cheia succesului?

2. CURSIERĂ. Da, fixa e mișto în oraș. Și Levi are niște gambe excepționale și poate urca cu fixa pe Everest. Dar… dacă vreau să-mi ușurez viața… am nevoie de o cursieră.

3. BILETE PENTRU BICICLETĂ. În România și în Ungaria în orice țară e bine să întrebi de existența unui bilet special pentru bicicletă.

Sunt sigur că am omis o groază de detalii și de poze mișto … dar peste ani voi citi textul ăsta și o fie de ajuns.

Mulțam de experiență, Levi, Bogdan, Andrei, Cătălin, Rafa, Aba, Akos, Kati, Angie, Ionuț, Norbert, tipa de la DHS, tipa care a făcut șaorma aia bună, tipa care mi-a tradus ce voia controlorul ungur, tipa care ne-a făcut pizza din Bekescsaba … and all the rest! :)


Dă mai departe dacă ți-a plăcut și abonează-te prin e-mail dacă vrei să fii la curent cu tot ce scriu pe viitor:

S-ar putea să te intereseze

4 comentarii

  • Reply
    bogdan
    01/05/2013 at 21:21

    frumoasa povestea. buna s-o povestesti, parca mai putin s-o si traiesti :)

    Cum e comentariul ăsta? Thumb up 0 Thumb down 0

  • Reply
    Doru
    14/05/2013 at 08:07

    Saga!
    Am aflat un munte de detalii care pot să-mi fie de folos.
    Mulţumesc!

    Cum e comentariul ăsta? Thumb up 0 Thumb down 0

  • Reply
    Cum îţi transporţi bicicleta cu trenul | Cristian Florea
    01/07/2013 at 14:20

    […] în tren (asta dacă trenul stă mai mult de-un minut în staţie şi ai timp să faci asta). Pe Ariel voiau să-l pună să plătească atunci când s-a întors din Budapesta, deşi i-a arătat […]

    Cum e comentariul ăsta? Thumb up 0 Thumb down 0

  • Reply
    2013 a fost un an foarte bun - Ariel Constantinof Blog
    03/01/2014 at 18:42

    […] aprilie am fost la ultima masă critică din Budapesta cu niște oameni foarte […]

    Cum e comentariul ăsta? Thumb up 0 Thumb down 0

  • Vezi alte comentarii:

    Comentează