Îmi amintesc cum prin 2012 citeam un manifest online al unui tip care mi-a schimbat un pic percepția asupra modului în care mă definesc eu.
Scriam atunci pe mai multe bloguri și foarte des (zilnic) – dar nu aveam tăria să spun celor din jur că-s scriitor. (deși, în esență, eram… nu?)
Asta pentru că nici măcar mie nu-mi ziceam că aș fi scriitor. Eram “blogger” și atât.
Dar, undeva adânc în mine, știam că vreau să scriu și o carte – și ca să fac asta trebuia întâi să fac un “click” intern – și anume acela de a putea zice despre mine că sunt “scriitor”.
Un blogger nu poate scrie o carte, aparent.
Cam asta s-a întâmplat și acum: mi-am dat seama că nu trebuie să fiu comediant ca să încerc să fac stand-up comedy.
De ziua mea, săptămâna trecută, mi-am îndeplinit un vis pe care-l aveam de prin 2017: acela de a urca pe scenă și a povesti cu umor niște chestii din viața mea.
Multe dintre ideile poveștilor erau de foarte mult timp în capul meu – le exersasem fără să vreau povestindu-le prietenilor live, dar niciodată în scris pe undeva.
Îmi și notasem tot felul de dumițe, glumițe, gânduri pentru acest viitor-stand-up la care cugetam.
Dar nu venea niciodată ziua în care să fac asta – eram ocupat cu ale mele, cu munca, cu cele de zi cu zi.
Undeva la final de 2020 am zis că, gata, adio, nu se mai poate, fac pe dracu-n-patru și mă urc pe scenă și vomit tot ce țin în mine de mult timp.
M-am dus și la terapie s-o întreb pe doamnă de ce simt să fac asta – că în capul meu erau multe explicații.
Nu că ar conta foarte mult “de ce” faci chestii (mai ales dacă simți cu toată ființa ta să le faci) – dar știam că simt să fac asta și voiam să înțeleg mai multe despre acest pattern al meu de a mă expune public.
Și asta s-a întâmplat, mulțumită prietenilor de la DIUD și al lor Dă Space – am reușit să adun într-o sală mare 30 de prieteni dragi și să-i oblig să mă asculte cum mă fac de râs – stand-up pentru prima dată în viața mea.
Să vorbesc în public știam că pot, mai făcusem de zeci de ori și-mi plăcea.
Dar atunci publicul râdea întâmplător, nu pentru că aveam eu glume pregătite… Iar scopul meu nu era să-i fac neapărat să râdă, ci să-mi livrez mesajul/povestea – căci de obicei ajungi pe scenă să vorbești cu un scop anume.
Am vorbit aproape o oră.
Am avut și un prieten în deschidere – Bogdan – care tot prima dată-n viața lui făcea asta…
Și a ieșit epic. Epic, epic, epic.
Sunt mândru de mine că am avut “curajul” și am simțit să fac asta.
Nu cred că-mi încep cariera-n comedie, dar ceva-mi spune că n-o să mă pot abține să nu mai urc pe scenă și să nu mai încerc – preferabil MULT mai bine pregătit.
Momentan am luat-o așa, nativ, fără training de comediant. N-am prea studiat pe bune cum se face o glumă, cum se face stand-up… cum ar zice Nike: I just did it.
Ca să nu mai zic: am avut alături și un brand cu care tot lucrez – Tohani – care a avut la rândul său “coa*ele” să se asocieze cu mine și să-mi dea vinuțul lor SIEL (recomoand rose-ul și alb-ul) să mă îmbăt cu prietenii – asta fără să știe ce prostii am eu de gând să debitez pe acolo. Apreciez nespus!
Apreciez că pot să fiu eu și brandurile cu care am de-a face mă acceptă așa cum sunt. Ani de zile m-am luptat cu treaba asta.
Dacă ești curios să vezi ce-a ieșit, găsești aici TERAPIE-N PUBLIC – Stand-up de ziua mea:
Mulțumesc din suflețel fiecărui om care a fost acolo prezent, în sală, fie că m-a ajutat cu filmarea, cu sunetul, cu organizarea, cu fotografiile sau pur și simplu m-a ascultat.
Când trece pandemia asta nebună vreau să repet schema asta, dar fără limită de locuri.
Nu-s eu Ceva Mărunt să umplu Pala Salatului, dar… ar fi un vis interesant.
Comentează