Am o ură faţă de jandarmi şi, în general, Jandarmeria Română

Eu, de fel, nu prea urăsc. Uneori displac oameni. Dar de obicei sunt genul de om care uită.

Eu uit certuri. Uit DE CE m-am certat cu un anumit om. Şi prin uitare, se pare, cumva iert. Adică, na, dacă tot am uitat motivul pentru care ne-am certat, ne purtăm frumos unii cu alţii, căci nu mai avem motive să ne ignorăm.

Şi zic “motive să ne ignorăm” pentru că atunci când mă cert cu cineva, nu ne tragem palme sau pumni de fiecare dată când ne vedem, ci maxim… ne ignorăm. Căci, iată, omul poate fi idiot, şi în loc să-şi rezolve probleme faţă în faţă, preferă ignorarea.

Dar am o ură ce şade în adâncul sufletului meu faţă de Jandarmeria Română şi faţă de aproape orice jandarm văd.

Şi cunosc cel puţin doi jandarmi personal, în haine de civil. I-am văzut cum sunt la o bere, la o sămânţă spartă şi la un meci de fotbal.

Îi urăsc pentru că sunt mai josnici ca gunoierii.

Îi urăsc pentru că nu sunt morali.

Îi urăsc pentru că, deşi ar trebui să apere populaţia, sunt un pericol.

Îi urăsc pentru că au salarii mizerii şi tărâţe în cap.

Îi urăsc pentru că sunt manipulaţi.

Îi urăsc pentru că sunt … proşti.

Îi urăsc pentru că nu au coloană vertebrală.

Îi urăsc pentru că nu e vina lor.

Nu au ce să facă. Nu au cum să nu se supună. Au intrat într-o treabă din care e greu să ieşi. Au intrat într-un cerc vicios din care dacă ies, mor. Nu aşa, deodată, dar cu timpul, dureros.

Mă pun în locul lor şi-mi dau seama că nu ştiu dacă aş avea ce să fac. Nu ştiu dacă ar fi în regulă să-mi dau demisia. Dacă pot, de fapt, să-mi dau demisia.

Şi totuşi, urăsc jandarmii, şi-mi pare rău ca pe unii îi urăsc fără să aibă o vină mai mare decât aceea de a se fi angajat în jandarmerie…

Scriu acest articol prost pentru că aseară, pe bicicletă, carevasăzică cu fundul pe şaua bicicletei, am staţionat fix 30 de secunde pe TROTUARUL *locul în care se vede şi o pistă de biciclete* din faţa acestei clădiri a statului.

Când am dat să plec de pe loc am auzit un “Bună seara” foarte apăsat. M-am întors şi era jandarmul din imagine.

“Am rugămintea să nu staţionaţi aici.”

1. Am stat 30 de secunde.

2. E un trotuar. Dacă mă întâlnesc cu cineva drag pe acel trotuar nu am voie să stau de vorbă 5 minute?

3. Tocmai plecam. Dacă nu mă înşel, chiar dădusem prima pedală la bicicletă.

I-am zis, agasat de nesimţirea lui: “Tocmai plecam, n-aţi văzut?”

Am vrut să mă iau de el, să-l întreb de ce a ţinut neapărat să se bage în seamă cu mine, să-l conving să mă bage în dubă, să mă ducă la secţie, să-mi dea amendă pentru tulburarea liniştii publice, să-mi tragă un baston peste faţă, să rămân fără dinţi în gură şi apoi să încep să scriu un articol lacrimogen despre cum eu plec din ţara asta de căcat.

Dar m-am oprit la replica de mai sus şi am plecat concluzionând că-i urăsc. Pe toţi. Fără nicio ezitare. Aşa cum unii îi urăsc pe ţigani. Sau pe unguri. Eu îi discriminez pe jandarmi.

Ar fi cazul să mă opresc din scris despre chestiile care-mi displac. :)

---