Care-i treaba cu datul interviului?

M-am gândit că dacă tot am avut ocazia să dau un “oarecum” scurt interviu unei televiziuni, să încep să povestesc la ora 01:37 dimineaţa (vasăzică acum) cum a fost şi cum se simte un sclav al societăţii asemenea mie când este filmat în tramvai dis de dimineaţă.

Totul a pornit de la un e-mail care începea aşa:

Buna. Numele meu este Alina Manolache si sunt reporter la Realitatea TV. Ti-am vazut blog-ul si am vazut ca locuiesti in Pantelimon. Vreau sa fac un reportaj despre acest cartier.

I-am răspuns că din partea mea este OK să-i zic părerea mea despre cartierul în care locuiesc. Doua zile mai târziu eram în staţia de tramvai filmând scurtul interviu cu zeci de oameni nedumeriţi în jur. Asta oricum mi s-a părut partea uşoara… Căci partea mai complicată mi s-a părut filmarea în tramvai.

Tramvaiul dimineaţa e full, şi stim asta cu toţii, nu numai că nu prea era loc de filmare dar nici nu ştiam cât de tare să vorbesc. Oameni cu gura căscata erau peste tot, iar bătranii care se grăbeau spre piaţa, aproape somnabuli, stăteau pe scaune… şi nu-mi venea să-i trezesc eu, vorbind prea tare.

Mai frumos a fost când am terminat filmarea şi Alina şi cameramanul (n-am facut cunoştinţă cred) au coborât din tramvai. Mă simţeam mult prea privit. Mult, mult prea privit.

Ce ar fi de memorat din toate detaliile astea neinteresante?

• Că Alina m-a găsit printr-un google search cu: “blog pantelimon”.
• Că e irelevant că ai sau nu 18 ani. Acordul părinţilor poate să existe, poate să nu existe, poate să fie scris sau nescris… şi oricum ar fi el, el exista.
• E cam greu să demonstrezi că nu am 18 ani.
• Că interviul l-am dat în calitate de “blogger pantelimonist“?