În fiecare zi ne trezea mama pe la ora 7 dimineața, mai dormitam până spre 7 și un sfert și apoi chiar trebuia să fug la baie să mă spăl pe dinți, apoi să facem pipi în ordine (căci era o singură baie la 5 oameni care se trezesc deodată dimineața) și apoi, evident, micul dejun și fuga-fuga la școală.
Micul dejun era un castron cu cereale și lapte.
Uneori mâncam în bucătărie, într-o oarecare liniște asuriztoare, semi-dormind pe mine… atât eu cât și sor-mea, pe care mi-o amintesc cum își ducea lingura cu cereale la gură având ochii închiși.
Alteori ne punea mama în sufragerie să mâncăm privind la Cartoon Network. Ei bine, să te uiți la Cartoon la 7:30 dimineața … în engleză … copil fiind … e ceva.
Sentimentul ăla de buimăceală l-am comparat mereu, ulterior în viață, cu o noapte nedormită sau prea mult alcool – căci doar în nopți d-astea mai prinzi desene animate la 7 dimineața, nu?
Dar ce-i uimitor este că sâmbăta mă trezeam singur la 7 dimineața, fără alarmă, fără mama, fără nimic. De la sine.
De ce?
De ce când aveam o zi liberă, în loc să dorm, eram matinal?
Chiar știu că mă enervam că ai mei încă dormeam și nu se trezeau odată să petrecem timp împreună.
În fiecare sâmbătă dimineață mă uitam la Pokemon la televizor, nu mai știu pe ce canal – oare era PROTV? Chiar nu mai știu… dar mult timp, sâmbătă de sâmbătă, asta am făcut.
Apoi anii au trecut și, după ce-am luat BAC-ul și m-am prins că banii nu cresc în buzunarele părinților … am devenit “responsabil”.
Dar “responsabil” fiind, mă culcam foarte târziu – căci noaptea era liniște în casă și puteam să lucrez foarte concentrat – și, evident, mă trezeam cât de devreme reușeam. Am făcut asta o vreme, cât am avut energie și drive.
Iar apoi a venit perioada aia de … fuck it.
Nu mai voiam să mă dau jos din pat, efectiv. N-aveam încotro, mă dădeam în cele din urmă, dar chef n-aveam. Dacă era după mine, stăteam în patul ăla zi și noapte să lenevesc.
N-aveam chef de nimic.
Sau poate că de fapt îmi amintesc una dintre primele mele depresii? Nu știu, sincer, dar îmi amintesc sentimentul ăsta de “a rămâne în pat forever“.
Adult în devenire fiind, și mutat la casa mea, am înțeles că un mod simplu de a te scoate din pat este cafeaua de dimineață + micul dejun.
Așa că din astea două am făcut o rutină.
Și bine am făcut, că de atunci simt că rareori mai pățesc să n-am chef să ies din pat.
Desigur, nu este de condamnat că uneori vrei să-ți iei o zi liberă și chiar s-o petreci în pat … și dacă simți să faci asta, atunci fă fix asta. Avem nevoie și de pauze.
Am întrebat mai mulți oameni de pe internet ce fac ei în situația în care vine o zi în care CHIAR nu le vine să se dea jos din pat.
Am rugat acești oameni să-și filmeze răspunsurile și a ieșit un mic video.
(mai urmează alte 4 cu alte întrebări de genul ăsta)
1 comentariu
Perfect Beauty
22/05/2020 at 15:36Toata lumea banuiesc ca trece printr-o perioada in care n-are chef sa se dea jos din pat, dar e bine intr-un fel, pentru ca daca treci peste aceasta stare, ai de invatat anumite lucruri, te autoeduci! Like pentru articol!