Cu bicicleta la școală

Zilele trecute mergeam la mama, pe jos, la pas, pe trotuar. Și am observat că mergând pe trotuar, pe jos, tot am obiceiul de a mă uita peste umăr, ca atunci când sunt pe bicicletă, ca să nu tai fața cuiva. Interesant, nu?

În fine, la un moment dat, în haosul din trafic, zăresc o creatură mică-mică pe bicicletă. Era o fetiță. Mică… mică-rău! Avea poate 11-12 anișori?

Știa cum să se bage printre mașini, părea foarte curajoasă, era foarte atentă și arăta foarte șic. Ca să nu mai spun că avea și viteză…

În urma ei, ulterior, am văzut un adult ce avea pe portbagajul bicicletei sale un ghiozdan roz. M-am prins atunci că este vorba de un tată și fiica sa ce merg cu bicicleta la școală (sau vin de la școală).

Au prins în intersecție roșu și am alergat după ei, să-i prind într-o poză și să le spun că-i apreciez enorm.

Eu sunt genul de om care poate pedala destul de mult fără să-și dea duhul. Dar dacă mă pui să alerg puțin mai mult … leșin. Fără discuție, leșin…

I-am prins la limită pe cei doi – fix când avea să se facă verde în intersecție. Le-am zis că-i apreciez și îi admir enorm. Le-am zis că de obicei am o bicicletă cu mine și cred că este minunat că ei pedalează împreună prin nebunia din oraș.

Apoi le-am cerut voie să le fac o poză – și fără să apuce să mă întrebe de ce, le-am zis – ca să o pun pe internet și să scriu ceva frumos despre ei.

Fetița era receptivă, părea că n-are nimic împotrivă. Ba chiar s-a uitat spre tatăl ei, cumva zicându-i că pe ea n-o deranjează dacă eu le fac o poză. Era veselă. Era mândră.

Tatăl a cugetat puțin și apoi mi-a spus că e în regulă, că le pot face o poză. Au zâmbit amândoi și apoi și-au văzut de drum.

Dragilor, dacă ajung la ochii voștri cuvintele mele – să știți, din nou, că vă admir enorm! :)

Vă zic, 2015 este anul bicicletei în București.

---