Cred ca am ajuns intr-un punct in care imi dau, pe limbajul obsedatilor de jocuri pe calculatoare, rere-ul. Vasazica am impresia ca sunt la un pas de a trece la o noua etapa din viata mea. Etapa al carui nume inca nu l-am descoperit.
Cartea la care scriu se bazeaza pe etapele vietii mele – unele tin ani, altele tin zile.
Stateam si ma gandeam zilele astea la scopul meu in viata. Paul, un amic, este coordonatorul proiectului ScopulMeu.ro … si el m-a pus pe ganduri. Nu, nu m-a facut sa ma gandesc de la fapt la scopul meu, cat m-a facut sa ma gandesc la care o fi scopul altora. Ce scop in viata o fi avut Hitler? Nu, nu cred ca scopul lui era sa omoare oameni. Dar ce scop o avea mama? Sau tata? Sau chiar Paul…
Ma gandeam ca atata timp cat nu-ti stii scopul clar pe care il ai sau vrei sa-l ai nu poti duce o viata linistita, fericita. Ar trebui ca 24/7 sa iti “indeplinesti” scopul – sau sa faci ceva pentru indeplinirea lui.
Am fost intervievat recent de Mona (dau link cand apare interviul) si una din intrebari era despre scopul meu. Raspunsul meu a venit instant: sa fiu fericit. Dar nu-i oare un scop cretin, idiot, lipsit de imaginatie? Asta-i tot ce pot? Sa fiu fericit? De ce nu ma gandesc si la restul oamenilor? De ce nu ma gandesc la ce e mai presus de mine, ceva precum Dumnezeu… sau ce-i dupa viata.
Sa fiu fericit? Suna a Aristotel si eudaimonismul lui.
Imi place deci sa cred ca scopul meu este sa fac oamenii fericiti – dar chiar si asta mi se pare un scop idiot.
Pe scurt: sunt confuz si trec la nivelul urmator din toate punctele de vedere. Zilele astea considerati ca-s pe stop, purtati-va cu manusi cu mine. Procesul de “next level”-uire starneste rasete, zambete, dar si lacrimi si emotii.
Abia dupa ce trec nivelul o sa fiu iar eu.
O saptamana frumoasa – am zis!
