Lecţie de marketing
Sună cineva la uşă, apăsat, aşa, dureros, cumva enervant. Eu când sun, sun scurt, să ştiu că am fost auzit, dar să nu stresez. Eh, ăsta de a sunat, a sunat apăsat, dureros, repet.
Mă duc, mă uit pe vizor, şi văd un cocalar cu ceva dubios în mână. Deschid şi zic: “Da, salut.”
“Salut. Cu spray-ul de gândaci. Se dă în tot blocul.”
Şi imediat după ce-a zis asta a făcut un pas spre uşă, cumva gata să-mi intre în casă.
“E toxic? Am două pisici.”
“Nu e toxic!”
Mă dau din uşă pentru că-mi aud telefonul sunând… şi cât mă duc (5 metri) să-mi iau mobilul, ăsta intră în casă.
Când îmi pică fisa: Citeşte mai departe →
European CSR Lessons (Ziua 1), ediţia 2012
Deşi anul trecut am fost prezent la European CSR Lessons şi am aflat o tonă de chestii tari, anul ăsta am reuşit să ratez conferinţa. Neintenţionat, desigur.
Dar, noroc cu domnişoara Ana, care a relatat pentru oamenii interesaţi (şi mai ales pentru mine! merci Ana, apreciez enorm!) ceea ce s-a întâmplat în prima zi de eveniment.
Deci, iacătă aici, cu sinceritate maximă, ce mi-a scris Ana: Citeşte mai departe →
La o discuţie cu Nicuşor Dan, care sper că va salva Bucureştiul…
Am stat cu Nicuşor Dan fix o oră. L-am studiat în detaliu cât am putut de bine.
Iniţial mi s-a părut că-i uşor timid. Faptul că-i “rârâit” cumva îl face să pară vulnerabil. Dar de fapt e un om simplu, sincer, care luptă cu toată inima pentru un Bucureşti de bun simţ.
Alături de mine au mai fost 5 bloggeri. I-am pus întrebări de toate felurile. Am început cu “Ai familie?” şi am terminat cu “Cum te vei lupta cu mafia asta?”.
Fiecare răspuns m-a convins că el este cel care merită o şansă la primărie. Şi de azi mă declar oficial susţinătorul lui. Pentru că el nu este “răul cel mai mic”, aşa cum am votat în alţi ani, ci el este “cel cu care rezonez” cu adevărat… Citeşte mai departe →
Neînfricatul Costel, şofer de autobuz mititel – (un soi de reportaj foto dintr-o tabără foto)
Cum ar fi ca într-o zi în care pedalezi calm prin Bucureşti, aşa cum faci de obicei, să te întâlneşti cu nişte oameni veseli ce stau în jurul unui mic autobuz vai de capul lui, care abia aşteaptă să plece undeva pe lângă Braşov pentru patru zile, să facă fotografii… Şi atunci ei să-ţi zică: “Hai cu noi, bagă bicicleta în autobuz şi hai cu noi!“.
Iniţial am crezut că ei glumesc sau că vor să facă impresie bună. Dar 30 de minute mai tâziu au reuşit să mă convingă să plec cu ei, totalmente spontan, într-o tabără foto de patru zile pentru care nu eram deloc pregătit. Şi când zic “deloc”, mă refer la faptul că în aceste patru zile am avut la mine doar următoarele: o carte (neinteresantă, pe care nici n-am citit-o în autobuz), un lacăt de legat bicicleta, bicicleta, un hanorac şi un fular. Atât.
Aşa că de patru zile sunt undeva pe lângă Braşov şi mănânc fotografie pe pâine!
Mă, de Vlad Grigoresc aţi auzit?
Căci eu am auzit de el acum vreo 3 ani şi ceva şi l-am contactat să vină la un eveniment pe care-l făceam. Am tras de el mult. Nu-i ofeream bani şi publicitatea pe care puteam să i-o fac eu prin eveniment era oricum mult prea mică. El ştia asta. Dar cumva, ceva, l-a convins, şi într-un târziu mi-a acceptat invitaţia.
A vorbit în faţa liceenilor despre cum este să fii mentalist/iluzionist. Şi apoi ne-a şocat cu ceea ce putea să facă. Aici e o filmare lungă şi puţin plictisitoare de atunci. Finalul pentru mine a fost un şoc. Se vede şi pe filmare că-s derutat complet.
Am fost apoi la evenimentele lui Vlad. Mă aşteptam să fiu, desigur, şocat din nou. N-am regretat niciun leu dat pe bilet. Timp de o oră şi ceva am stat cu gura căscată, mi-era frică să mă duc pe scenă lângă el (tot invita oameni din public).
Ceea ce poate să facă el este… într-un mod genial, foarte fucked-up.
Iubitori de fotbal, astăzi a fost ascunsă prin Bucureşti o minge oficială UEFA EURO 2012
În Bucureşti e ascunsă o minge oficială UEFA EURO 2012™. Şi e ascunsă bine!
Treaba ta e să o găseşti. Dacă o găseşti, câştigi cazare şi transport pentru două persoane la meciul dintre Franţa şi Suedia din cadrul EURO 2012 mulţumită Orange, care susţine suporterii adevăraţi în pasiunea lor pentru fotbal şi le oferă şansa de a ajunge la Euro 2012 prin această “căutare de comori”. Citeşte mai departe →
(Şi video) De ce avem nevoie de timp?
Există câteva lucruri pe care le înveţi atunci când te naşti direct în societate: că nu ai voie să faci orice, că există o limbă pe care toată lumea te forţează s-o înveţi ca să poţi comunica, că există un program şi un timp după care ne ghidăm existenţa şi că trebuie să te speli pe mâini înainte de masă.
Mogli (sau Mugli?) n-a fost învăţat de către animale toate treburile astea. El învăţa singur din greşeli… Comunica cum apuca… şi nu avea un program fix după care-şi ghida viaţa. Nu se grăbea niciodată.
Am impresia că ne ghidăm prea mult viaţa după timp. Stăm în deadline-uri şi pauze de masă, în sfertul academic şi cele 5 minute de glorie. Timpul ar trebui să fie prietenul nostru. Dar e inamicul nostru. Sau, poate de fapt nu este el, în sinea sa, inamicul nostru… ci l-am transformat noi în inamicul nostru.
Citeşte mai departe →
Hai la European CSR Lessons, că am o invitaţie de dat!
Anul trecut am scris cum a fost la European CSR Lessons aici şi aici. Anul ăsta mă aştept să fie de două ori mai interesant. :)
Cui se adreseaza evenimentul?
Evenimentul se adreseaza tuturor liderilor de opinie care vor sa inteleaga mai bine domeniul CSR, facand o comparatie corecta intre initiativele din Romania si cele de pe alte piete europene: profesionisti din companii sau agentii, lideri ONG, jurnalisti, bloggeri, reprezentanti ai mediului universitar sau institutional etc.
“Alo, firma Ariel Constantinof?”
Azi dimineaţă mi-a dat trezirea o doamnă. Discuţia a decurs astfel:
“Alo, firma Ariel Constantinof?”
“Nu. Eu sunt Ariel.”
“Adică am sunat greşit?”
“Nu, acesta e numărul meu de telefon.”
“Firma Ariel Constantinof, da?”
“Nu, eu sunt Ariel Constantinof, persoană fizică, iar acesta e numărul meu personal de telefon.”
*deja mă enervam*
“Am înţeles. Găsesc pe cineva la firmă azi să aduc un plic?”
“La firmă nu găsiti, căci adresa pe care o aveţi e adresa la care locuiesc.”
“Bun, dar găsesc, da?”
“Da…”
Ştiu că am nume de detergent… dar pân’ acu’ n-am mai auzit-o p-asta cu “firma Ariel Constantinof”.
(Şi video) Florin, fiul florăresei Florenţa, florar fericit de fel, este neştiutor de albafeţel…
Stăteam zilele trecute pe o terasă, la un ceai de fructe şi o narghilea, cu domnişoara cu care fac lucruri despre care minorii n-ar trebui să ştie. Şi cum discutam noi despre dragoste şi despre cât de mult o iubesc şi n-am de gând s-o înşel niciodată, lângă mine m-am trezit cu Florin, fiul florăresei Florenta, florar fericit de fel.
“Băiatu’, iei flori la fată?”, zise el, cu marketingul în sânge.
Ca să fiu macho faţă de domnişoară i-am zis: “Păi de ce să-i iau, e frumoasă, merită?”
“Da! E frumoasă!”, zise el, sorbind-o din ochi, aproape făcându-mă gelos!
“Dar cum te cheamă?”, eu, curios, ca de obicei.
“Florin.”
“Şi câţi ani ai?” Citeşte mai departe →