Acum trei zile am ajuns undeva în pustietate. Undeva unde apa de la robinet depinde de ploaia ce n-a mai curs de luni bune de zile, cică, dar unde natura bate la geam.
E bine că acum, în timp ce scriu, din acest mic paradis, afară picură. În câteva ore o să avem apă să ne spălăm pe faţă sau ca să facem un ceai.
Am negru sub unghii şi n-am făcut duş de trei zile! Nu pentru că-s un om jegos, căruia-i place să stea nespălat, ci pentru că-s la munte, într-un loc în care vreau să cunosc omul din trecut, omul care n-avea mereu apă caldă la robinet, căldură în orice clipă în calorifer şi un drum asfaltat până la budă. Dacă făceam aici un duş precum fac acasă, nu mai aveam acum ceai pentru cele 20 de persoane cazate aici.
Ne naştem în locuri în care ni se pare normal să avem totul la îndemână. Ni se pare firesc să avem de toate, mereu.
Ne naştem în locuri în care natura e pusă în “vaze”.
Ne naştem în locuri în care balega este o scârboşenie ce ne face pielea de găină.
Uităm, însă, că balega a format pereţii caselor în care au crescut părinţii noştri
Am ajuns să ne naştem în locuri în care este în regulă să arunci pe jos gunoiul pentru că asfaltul nu simte durere.
Hai să ne amintim că suntem, de fapt, un popor vegetal. Şi că natura nu ne este un simplu aliat, ci natura suntem noi.
Un ultim sfat de pe un perete din Cluj…
Articol scris din tabăra de fotografie Foto Union, cu susţinerea Dacia Plant.
1 comentariu
Damian
28/10/2012 at 16:03tare, și te înțeleg foarte bine :D
am trăit 16 ani la țară și am trecut prin toate))