BrandLeft
BrandRight
Articole din categoria

Fotografie

Fotografie

2017 în fotografiile mele de pe Instagram

De câțiva ani m-am îndrăgostit iremediabil de Instagram (contul meu aici) și modul în care pot să-mi “analizez” viața prin pozele pe care le public periodic acolo.

Nu prea pun poze cu mine, ci poze cu locurile pe care le vizitez, lucrurile pe care le fac, “momentele” pe care le trăiesc. Sunt foarte puternice, știu mereu să asociez o poză de-a mea cu un loc anume, un sentiment anume, cu oamenii din jur de atunci … Mă fascinează. E un mod genial de a-mi analiza existența, cumva.

Anul trecut am făcut o postare cu anul 2016 în fotografiile mele de pe Instagram și mi-a prins tare bine rezumatul. Mi-am dat seama că am călatorit mult și am trăit intens. Așa că eram dator și cu 2017… și uite-l aici.

Pozele-s puse cronologic și voi încerca să adaug câteva gânduri la fiecare.

Pentru mine-i evident că 2017 a fost un an masiv al schimbărilor, al crizei de vârstă, a nebuniei supreme … Haos. :)

Am început 2017 direct cu o călătorie în Berlin și am prins cea mai faină zăpadă posibilă. Polițistul de mai sus și domnul de mai jos sunt din Berlin.

Iar imediat după aceea a venit perioada protestelor din București. Îmi amintesc că am început 2017 cu fundul în sus, supărat pe viață, iar protestele nu m-au ajutat mental deloc. Încet-încet am vrut să nu mă mai duc, să nu mă mai gândesc la corupție, să nu mai citesc știri – în fiecare zi voiam doar să mă îndepărtez de România și să-mi găsesc “o cale”.

În februarie am fugit la mama, în Anglia, deși abia o vizitasem în noiembrie 2016. Trebuia să-mi termin actele englezești ca să pot lucra legal. Am scris despre pașii de urmat ca să poți lucra legal aici.

Asta-i marea bibliotecă din Newton Abbot, orășelul în care locuiește mama.

Apoi m-am teleportat în Londra, așa cum fac mereu, se pare.

Iar acolo am dat tot de protestele românești. În loc să mă feresc de ele, am cunoscut un grup de români ce locuiesc în Londra – oameni foarte faini. Voiam să văd ce-i cu ei, ce-i în capul lor, ce vor, care-i faza… Și mi-a prins bine să înțeleg că dacă fugi de România asta nu înseamnă că vei scăpa de “durerea” că “acasă este rău”.

A cam devenit un obicei să pedalez prin Londra și să mă simt confortabil. Dar, cu toate astea, consider că Londra-i nepăcut de mare.

Final de februarie, început de martie, mărțișoare și inimi frânte… Dacă protestele-mi prindeau prost, am rupt și relația pe care o aveam cu Corina de ani buni, din liceu. Haos interior masiv.

Apoi a urmat o perioadă de rătăcire, regăsire, naiba mai știe. Cert este că am lucrat la multe proiecte faine și neașteptate anul ce-a trecut. Unul dintre ele a fost 3 case în 3 zile.

“Amintirile rămân pe străzi”. Am început să fac poze la mesajele de pe străzi. Ironic sau nu, locul în care am făcut poza asta este super-fucking-încărcat cu amintiri. Și nu, n-au rămas pe străzi, îs toate la mine-n cap, haha.

S-a ivit apoi ocazia să merg în Cluj să filmez un material despre evreii din România. Materialul a fost pe TVR și poate fi văzut și aici.

Între toate plecările mele am revenit mereu acasă, la Pixie, fixa mea. Și-mi place de mor sentimentul pe care-l am când pedalez pe ea prin București. Nu se compară cu nimic. Am făcut un video cu o pedalare urbană în perioada aia. Uneori îi dau play și retrăiesc momentul.

Apoi am avut super-oportunitatea să lucrez cu Madam Mitza. Pe Bogdan, omul din spatele business-ului șosetelor colorate, l-am cunoscut în vara lui 2016 – uite aici un video. Un an mai târziu, însă, ne-am reintersectat și am filmat o chestie care pe mine m-a ținut ocupat și fascinat și pasionat o lungă perioadă de timp. Uite aici ce-a ieșit. Iar, culmea, ideea textului venise random, cu mult timp în urmă, pe când umblam prin Anglia. Stătea degeaba într-un carnețel. Asta-i o poză de la filmări:

Încet-încet, cum era de așteptat, am început să port șosetele de la Madam Mitza non-stop, haha.

Apoi a urmat un turneu de bike polo în Sfântul Gheorghe. Am avut parte de un super-road-trip cu duba, dar n-am făcut poze pe acolo.

Am început să mănânc avocado foarte des. (dar nu cu ouă ochiuri, că face cam rău)

M-am plimbat mult prin București, fie aiurea, fie cu scop, și a fost interesant căci de obicei mă plimbam cu bicla – dar anul ăsta m-am plimbat mult la pas. Am mers mult mult anul ăsta.

Am fost la filmarea unui videoclip Frații Grime … și a fost fucking epic. Aici e videoclipul. Spot me if you can.

Am privit cerul, mult.

L-am cunoscut pe Omer, un om super-fain. După ce ne-am “folosit” de el în filmarea pentru Madam Mitza, am mai avut parte de un video în care l-am băgat. I-am zis că și-a greșit cariera, trebuia să se facă actor. Aici este alt proiect video care pentru mine a fost super-important pe 2017.

Am și pedalat mult. Mai ales fără mâini pe ghidon. Am căzut doar o dată, tot anul, și nu din vina mea – ci era o gaură-n asfalt.

Apoi am ajuns la Electric Castle – probabil cel mai fain Electric Castle din câte am experimentat până acum. Și totodată cel mai fain concert la care am fost v-r-e-o-d-a-t-ă – Troyboi.

Și apoi, după încă câteva zile de panică prin București, am plecat pentru o perioadă nu prea determinată în Barcelona. În fine, propunerea era să încerc să fiu acolo trei luni. N-am plecat singur, ci cu o tipă pe care am cunoscut-o între timp și care mi-a dat Cupidonul peste cap. Am plecat fix de nebuni.

Poza asta-i din prima dimineață. Ajunsesem la George acasă de doar 30 de minute, era 8-9 dimineața – George era gazda noastră despre care am mai scris aici și tocmai pleca la munca pe longboard – e cel din mijlocul pozei.

George stătea la 2 secunde de plajă. Așa că zilele ce-au urmat am rătăcit prin Barcelona și am petrecut dimineți și seri pe plajă. Ceva ireal, în mare parte.

În perioada aceea a avut loc și-un atentat în Barcelona. L-am trăit din plin, eram pe străzi, chiar în zonă. M-am panicat rău. Ne-am panicat rău. A fost trist. În încercarea de a fugi de “tristețea” de acasă, de proteste, de amintirea Colectiv … m-am lovit de alte drame.

Ariel Constantinof – August 17, 2017 · Barcelona, Spain ·
Sunt prin oras, pe role, si aud foarte multe sirene. Apoi vad multe salvari. Simt o panica pe fetele tuturor celor din jur. Vad oameni cu ochii in telefoane. Multi si deodata. Deachid 3G-ul si primesc notificare de la BIZIDAY. Fuck. Am pielea de gaina. E ciudat. – fb post

N-am stat mult în Barcelona. Am rezistat o lună de rătăciri. Am cunoscut mulți oameni, multe povești … dar într-o seară, pe plajă, am cumpărat biletul de avion pentru a doua zi spre București. No regrets.

În 2017 a murit bunicul, în vară. Mamaie a rămas “singură” în casă. Am învățat să-i țin de urât, s-o vizitez, să mă atașez și să mă deschid în fața ei, să-i fiu alături. Nu făcusem asta ever. Și i-am dat-o și pe Cita.

Asta-i o poză cu Eden, sora mea cea mică, și mamaie. Nu știam pe vremea aia că ar fi urmat ca mamaie să se mute în Anglia, cu Eden și mama. Anul ăsta am învățat să-mi iubesc familia.

În septembrie am plecat la munte, cu cortul. A prins tare bine.

Am ajuns scurt și-n Belgrad, la o nuntă. Am doar o poză de acolo:

S-a ivit apoi ocazia să văd scurt și Viscri-ul ca să fac un video alături de Fundația Vodafone. Video-ul e aici.

Final de octombrie a venit cu ultimul turneu de bike polo din România pe 2017. Am luat avionul spre Oradea. Bicla am trimis-o separat.

Asta-i echipa mea de bike polo, MDA – eu, Dragoș și Mateescu – am crescut mult anul ăsta “ca echipă” și sunt curios unde o ducem mai departe.

Ăsta-i Tranda, omul care poate fi auzit ca voice-over în videourile de mai sus – cel cu Madam Mitza și cel cu TransferGO – dar și omul care a pornit Bucharest Bike Polo. Recent Trandanache s-a mutat în Canada, unde-s minus 30 de grade celsius și nu știu cum o să mai joace polo … dar … one love man!

PS: În poză Tranda are un ochi bandajat. Cu o zi înainte reușisem să-i dau o crosă peste față, chiar în timpul unui meci. I-am dat de l-am julit. Îmi pare rău, man. :(

După trei zile de turneu intens am mers la băi cu apă fiartă. Ăsta-i Matincă, cu spatele, a cărui zi de naștere-i chiar azi – one love to you too, brotha! E o nebunie să stai în apă fiartă când afară ninge.

N-am mers mult cu CFR-ul anul ăsta, dar mereu am găsit un “moment” de ținut minte.

Și pe final de an am rămas în România doar eu cu Cita. Și am început s-o pozez cum n-am pozat-o niciodată.

Căci pe bunica am dus-o acasă la mama, în Anglia. Care și-a închiriat o casă mare și frumoasă.

Apoi m-am teleportat iar în Londra, acolo unde – fără să vreau – mi-am găsit inspirația și entuziasmul pentru a face ceea ce avea să se numească Weirdo.

M-am trezit iar pe lângă Tamisă cu o biclă. M-am simțit iar “ca acasă” și-n Londra.

Apoi a urmat o expediție spre Gibraltar prin care am început un proiect video care încă nu-i live. Va urma. Cred că a fost prima dată când m-am dus singur-singurel 100% să explorez ceva loc neexporat. A fost fain, căci desi m-a lovit un pic și din “depresia #rezist” (cât eram plecat, iar era mare haos în țară), am dat de un grup de români cu care m-am înțeles minunat. Am scris aici.

Înapoi în București, uite-l pe Antonis pe o cargo-bicicletă! Antonis este omul din spatele unei firme de curierat pe bicicletă – Kyklos.

Home alone part.

Opa, iată-l iar pe Antonis, de data asta îmbrăcat într-un weirdo de-al meu! Phah, ce shooting nebun a fost! Uite aici un video.

Și cum altfel să închei anul dacă nu tot cu o întoarcere “acasă” la mama?

Și apoi o ultimă teleportare în Londra … Și un prim revelion în afara României. :)

A fost un an nebun. Dar pe cinste. Mulți ani faini să mai avem, zic!

Ah, iar asta-i de ieri, 3 ianuarie 2018: îs pe o biclă, în Londra, într-un Weirdo.

Fotografie

2016 în fotografiile mele de pe Instagram

De câțiva ani sunt îndrăgostit de Instagram (contul meu aici). În primul rând mă cam pasionează fotografia de tip ‘instagram’ și, în al doilea rând, îmi place cum la final de an am un rezumat superb în fotografii… Un rezumat al locurilor pe care le-am vizitat, de obicei.

Am făcut o selecție de fotografii de pe contul meu de Instagram. Le-am pus cumva cronologic și cu explicații.

Apropos: de-a lungul anului am momente de “revenire în București”. Alea-s momentele mele de liniște de pe Instagram. Am observat că nu prea mai fac poze pe aici, ci doar pe afară mă apucă inspirația. Bine că am călătorit mult anul ăsta. … :)

Anul a început așa, sec, încet, cu frig și zăpada:

Jumătatea lui ianuarie, avion spre Belgrad, Serbia:

Belgrad…

Înapoi în București:

Februarie, avion spre Barcelona, Spania:

Înapoi în București:

Cu trenul prin România:

17 aprilie – Întâmplarea face că toți trei aveam pe noi un tricou de la Vandal Club.

Una dintre primele livrări Instantly.be :)

2 mai – avion spre 10 zile de Grecia:

17 mai – Delta Dunării:

21-22 mai – Campionat de bike polo la Sfântu Gheorghe. Primul podium pentru Ariel (locul 3 ca echipă, yay).

Înapoi în București:

17 iunie, Vama Veche cu prietenii:

25 iunie – competiție de downhill, Arena Platoș:

1-3 iulie – am fost prin Berlin și am reușit să mă dau chiar și cu bicicleta. 

5 iulie, in vizita la Clos des Colombes: (am facut si un video de acolo!):

Înapoi în București:

15 iulie – Electric Castle:

Trecere rapidă prin Sibiu în drum spre București:

Înapoi în București:

5 august – prin Cluj pentru UNTOLD am găsit locul ăsta genial…

15 august – cu trupa Subcarpați prin Subcarpați (am făcut și un vlog de acolo, am urmărit trupa două zile). :)

19 august – în drum spre Roma am avut parte de un scaun din dreptul ieșirii de urgență. Faină Italia rurală …

Înapoi în București:


11 noiembrie – m-am dus în Anglia să văd unde s-a mutat mamă cu soră mea, Eden. Apoi am fost și prin Londra. Am scris aici. Vlog aici.

Și dacă ar fi să am o fotografie de concluzie, probabil că ar fi cea de mai jos cu Alex. Cred că vloggingul a fost (pentru mine) trendul anului 2016. Am ajuns la 14 mii + abonați. Să vedem ce vine în 2017…

Fotografie

Rătăcind prin Delta Dunării

Rătăcind prin Delta Dunării

Despre Delta Dunării am auzit două lucruri până acum și le-am reținut foarte bine:

1. țânțarii sunt mutant și degeaba te dai cu Autan, căci tot îți vor suge sângele … (iar eu urăsc insectele pentru că atunci când eram mai mic mi-a intrat o muscă în ureche și am rămas oleacă traumatizat)

2. totul se întâmplă pe bărci … (iar mie mi-este frică de bărci și apă de când am văzut Titanicul)

Dar având aceste două informații în cap am acceptat să merg în Tabăra Foto pentru Bloggeri – Operațiunea TFB12 – ce a avut loc chiar în Delta Dunării, brațul Sulina, satul Crișan, Pensiunea Doi Căpitani.

Am “rătăcit” prin Delta Dunării doar 3-4 zile, așa că probabil că n-am apucat să văd “adevărata față” a Deltei, dar printre fotografiile pe care le voi lăsa aici o să aștern și câteva gânduri despre acest loc despre care tot aud încă din generală. Mai ales că am dat Capacitatea la Geografie …

Rătăcind prin Delta Dunării

Rătăcind prin Delta Dunării

Mi s-a părut că localnicii sunt puțin rupți de realitate. Sau, în fine, de realitatea mea de acasă, de București, de România, de imaginea de ansamblu … Trăiesc simplu, acolo, ei pentru ei, ei între ei, fără prea multe resurse, fără McDonald’s. În fine, acum exagerez, dar lăsând gluma la o parte am văzut că majoritatea oamenilor sunt nevorbiți (sau le face mare plăcere să vorbească cu oricine pare a fi turist) și, culmea, mi-au lăsat impresia că-s harnici.

O doamnă mătura un trotuar. Era singurul trotuar din satul Mila 23 – satul în care s-a născut Ivan Patzaichin – care are o populație de 450 de oameni și chiar și în extra-sezon avea turiști vârstnici de naționalități variate – am văzut un cuplu de pensionari din Germania.

Un domn tundea cu o mașină de tuns iarba niște buruieni. Buruienile nu erau în curtea lui și nu erau nici măcar în fața casei lui. Erau peste drum de casa lui, pe un câmp al nimănui…

Alcoolul este parte din viața de zi cu zi. Dacă nu bei, te ia cu frig. Dacă nu bei, sunt șanse s-o iei razna. Dacă nu bei, ce naiba să faci singur pe barcă în pustietate cât aștepți să prinzi un pește?

Rătăcind prin Delta Dunării

Delta Dunării arată ca un oraș cu străzi foarte bine delimitate: au “bulevarde mari” pe care circulă vase mari, au “străzi” mai înguste pe care nu le știe chiar toată lumea și au poteci, scurtături, unele probabil făcute spontan prin vegetație. Nu există semne de circulație, nume de “străzi”, sau afișe cu numele lacului pe care te afli. Periodic aceste străduțe te scot într-o mare de apă. Adică în lacuri.

În poza de mai sus apare domnul care a condus barca în care am degerat eu de frig. La fiecare minut îl întrebam unde suntem acum. Mereu știa să răspundă. Deși pentru noi totul arăta la fel. Eram complet rătăciți. Puteai să mă lași acolo, pe o barcă, și nu știu dacă aveam vreo șansă să supraviețuiesc. E sălbăticie.

Rătăcind prin Delta Dunării

Rătăcind prin Delta Dunării

În prima dimineață ne-am trezit la 4:30 și am sărit în două bărci micuțe. Ni s-a zis că faceam 30-40 de minute cu viteză maximă până pe un lac de pe care putem să vedem răsăritul. Am zis “ok” și bărcile au plecat. Aveam pe mine toate hainele. Aveam și o căciulă rusească de iarnă, cu două fulare groase… și tot simțeam cum îmi intră vântul rece pe la urechi.

Am înțeles nevoia de a lua o dușcă.

Și n-am regretat nicio clipă. Căci am văzut roz. Ochii mei au văzut un roz natural. Roz-roz, roz ca la Telekom, provenit direct de la natură. O dată pe cer, apoi într-o reflexie incredibilă în apă. Eram hipnotizat. Făceam poze, filmam, priveam … e ciudat tare să vezi așa mult roz în natură.

Rătăcind prin Delta Dunării

Rătăcind prin Delta Dunării

Rătăcind prin Delta Dunării

Rătăcind prin Delta Dunării

Rătăcind prin Delta Dunării

Rătăcind prin Delta Dunării

Rătăcind prin Delta Dunării

Precum ziceam, am fost cazați la Pensiunea Doi Căpitani. Un loc modern ce oferă condiții super-faine. Mă fascinau condițiile “moderne” din pensiune având în vedere că la 10 metri distanță era “junglă”.

Camerele sunt pe două etaje, internetul merge ca-n București, mâncarea este dumnezeiască (recunosc, însă, că eu am fost unul dintre cei doi care au cerut un meniu “special” – dar chiar și așa…), icrele sunt cum n-am mai gustat, oamenii zâmbitori, veseli și deschiși să te ajute…

Fără nicio glumă spun că în cele 4 zile de tabără au fost momente în care am repetat, atât eu cât și alții: “Băi, voi vedeți ce frumos e aici?” – vorbind, desigur, de Deltă, în general, dar și de pensiune.

Rătăcind prin Delta Dunării

Rătăcind prin Delta Dunării

Rătăcind prin Delta Dunării

Modul în care trăiesc oamenii în Deltă este de-a dreptul fascinant pentru mine, “om de la oraș”. Oamenii ăștia au pielea tăbăcită la mâini și pe față. Sunt, pur și simplu, adaptați mediului în care trăiesc. Sunt “rupți” de realitatea mea, de acasă, dar cu toate astea ne putem înțelege perfect.

Viața de acolo pare “grea” pentru cineva ca mine. Dar pare “simplă” pentru ei.

La un moment dat am trecut pe lângă o casă de lemn. Părea părăsită… până când am văzut o barcă amărâtă, cu vâsle, lângă ea. Am întrebat care-i faza cu casa aia și ni s-a spus: “Aici locuiește un pescar.”

Noi, șase bloggeri de oraș, ne-am uitat unul la altul. Unul dintre noi nu s-a putut abține și a întrebat: “Chiar și iarna locuiește aici?” și răspunsul a venit sec: “Da.”

Ne-am uitat iar unul la altul.

“Dar ce face dacă-i foarte frig?” – și mi s-a părut o întrebare pertinentă…

“Focul.”, a răspuns “căpitanul” bărcii noastre răzând de noi că punem întrebări ca niște copilași de grădi.

Rătăcind prin Delta Dunării

Din București am plecat cu trei mașini Mercedes până în Tulcea. Acolo le-am parcat și am luat o barcă ce a făcut două-trei ore spre satul Crișan. Acolo ne-au așteptat cele două bărci a celor doi căpitani de la pensiune și am mai mers cu barca, full speed ahead, vreo 5 minute.

Rătăcind prin Delta Dunării

În tabără am fost alături de: @cristiansutu, @danbyronro, @tomanicolau@cismaru, @popiuliapaula, @sorinchineata, @sergiu_6fingers@alexandru.nestian, @bogdan_nemtanu, @ionelalungu_humulesti și @florentamc. Fotografiile făcute cu telefonul sunt pe Instagram și Facebook sub hashtagul #OperatiuneaTFB12, dar fotograifiile făcute cu aparatele foto sunt pe blogurile celor menționați mai sus. Poate-poate facem și o expoziție foto. :)

Rătăcind prin Delta Dunării

Concluzii despre Delta Dunării

1. cel puțin în luna mai eu n-am văzut niciun țânțar. nici noaptea, nici dimineața, nicicând…

2. nu am căzut cu barca. oamenii conduc bărcile așa cum stăm noi pe Facebook … adică des. și cu pricepere.

3. mâncarea (pentru gurmanzi) este un mare-mare plus.

4. ai ce să fotografiezi și în cele mai seci și proaste zile.

5. sunt multe povești de descoperit și de zis.

6. de-a lungul anilor am vizitat multe părți ale României – atât după criterii geografice, cât și după criterii culturale bla bla – și aș zice că Delta Dunării este în topul destinațiilor.


TFB12 este un eveniment organizat de Foto Union cu sprijinul MercedesCanon România și Pensiunea Doi Căpitani

Fotografie

Aveți grijă de bătrânii voștri

În față la Calif la Iancului o doamnă foarte bătrână stă pe jos. Lângă ea sunt niște morcovi și alte zarzavaturi. Oamenii trec pe lângă ea, se opresc la bancomatul de lângă, ea îi întreabă pe rând dacă nu ar dori să cumpere niște morcovi … iar oamenii fie o ignoră, fie îi vorbesc urât.

Sunt 40 de grade Celsius afară și este ora 4 după-masă, vineri. Doamna are 78 de ani și cere 2 lei pentru o pungă cu câțiva morcovi de grădină, cum nu găsești la Mega Image sau prin alte părți.

Morcovii sunt chiar din grădina doamnei, care locuiește la marginea Bucureștiului… ceea ce este absolut minunat.

Dar ce motivează o femeie la 78 de ani să stea pe o asemenea căldură prin oraș, în încercarea de a vinde morcovi de grădină la prețuri foarte mici? Doamna-i vizibil afectată de căldură, merge cu greu, aude prost…

Eram cu Nae, care a intrat în vorbă cu ea la fața locului. El a întrebat-o câți bani face pe zi și doamna i-a zis că trebuie să facă măcar 35 de lei, căci altfel soțul ei va fi supărat. Ne-a cam dat de înțeles că ar fi atât de supărat încât ar putea s-o altoiască.

Pe lângă cei 35 de lei, 12 lei dădea pe drum, dus-întors. Drum pentru care oricum avea de schimbat cel puțin două autobuze.

I-am oferit ceva de mâncat și de băut de la Calif, dar a refuzat. Eu, personal, eram leșinat de căldură și nu înțelegeam cum rezistă doamna…

I-am dat cinci lei pentru niște morcovi și niște coada șoricelului. Doamna s-a bucurat.

E trist. Aveți grijă de bătrânii voștri.

Fotografie

Vama nu mai este ce-a fost.

Vama nu mai este ce-a fost.

Vama nu mai este ce-a fost. Dar este în regulă, nimic nu mai este ceea ce a fost odată pentru că totul este într-o continuă schimbare. :)

Când spui “Vama nu mai este ce-a fost.” ai dreptate. E imposibil să mai fie ce-a fost. Vreodată.

N-am fost de multe ori în Vamă. Nu-s “omul mării”, nu prea intru în apă, nu-mi face mare plăcere nici să stau la soare și mâncarea de pe litoral este absolut oribilă – și scumpă pe deasupra.

Am fost acum în Vamă pentru 4 zile, după o pauză de câțiva ani, și a fost oribil. Am pândit un concert Subcarpați și am reușit să ajung la el, în Goblin, dar am plecat la vreo 2/3 din el spre cameră pentru că:

1. Eram înconjurat de oameni dubioși, cunoscuți generic sub numele de “cocalari”, care se comportau super-aiurea. N-am nimic cu nimeni până când “libertatea lor” nu afectează “libertatea mea”. A fost concertul Subcarpați cu cei mai mulți cocalari pe metru pătrat și singurul la care nu m-am simțit bine… Citește mai departe

Fotografie

13 poze cu oameni în aer

13 poze cu oameni în aer

De vreo doi ani, de când mi-am luat iPhone, mi s-a pus pata pe făcut poze cu telefonul. În primele tabere de fotografie pentru bloggeri m-a prins virusul, atunci când am văzut ce puteau face Șuțu și Bădoiu cu un iPhone. Pe vremea aia iPhone 4 sau 4S.

Încet-încet am învățat și eu despre fotografie și mai ales despre fotografia cu telefonul – sau, în limbaj modern, despre “cultura Instagram”, căci cam tot ce-i de calitate și îi făcut cu telefonul face parte din Instagram.

Mi-am dat seama recent că am o oarecare “plăcere” să fac poze oamenilor în aer, levitând sau făcând tot felul de giumbușlucuri. Așa că am căutat cele mai faine poze de pe contul meu de Instagram care au oameni în aer și, iată-le, cele mai faine 13 poze cu oameni în aer. Citește mai departe

Fotografie

Tartă cu căpșuni

Tartă cu căpșuni

De azi la Brioche Dorée (AFI Cotroceni, Sun Plaza, Promenada Mall) poți cumpăra un meniu genial cu sandwich de pui (mare, te saturi) + o tartă cu căpșuni + un cappucino la 12.5 lei.

Dar asta doar dacă accepți să mai donezi încă 12.5 lei celor de la Habitat for Humanity – unul dintre cele mai mari și vechi organizații din lume ce construiește case în lume pentru oamenii cu mai puțin noroc. Nu, serios, 25 de lei e super ieftin. Mai ales că 50% e donație. Recomand :)

Felicitări Brioche Dorée pentru implicare. Rar auzi de procente așa mari donate. De obicei se donează un leu, doi lei sau 10%. … 50% însă mi se pare foarte fain.

Meniul e valabil până la finele anului 2015 și, poate-poate, cu prelungire ulterioară.

De pe contul meu de Instagram.

Fotografie

Rătăcind prin Grecia (Corfu Town, Skiathos, Meteora)

Processed with VSCOcam with f2 preset

De șase zile rătăcesc prin Grecia pe repede înainte, chiar înainte de sezon – când majoritatea tavernelor sunt în renovări, ca să fac un mic “control de calitate” și să recomand ce merită vizitat.

Eu-s genul care într-o vacanță preferă să rătăcească haihui și să facă poze cu telefonul, să audă mici-povești de la localnici sau să trăiască povești – căci, pe bune acum, de ce aș prefera să stau toată ziua pe un șezlong la soare?

Soarele din București este așa puternic că până pe 15 mai ale fiecărui an sunt deja super-bronzat.

Revenind: deci de șase zile rătăcesc, fac poze, ascult și analizez. Acum am niște păreri și vreau să le dau mai departe.

Corfu Town – un fel de Veneția fără apă

Anul trecut am ajuns în Veneția pentru câteva ore și am fost destul de dezamăgit. Nu neapărat de ce am găsit acolo ca arhitectură, ci de cât de comercial și turistic era totul.

Ei bine, în Corfu Town am avut un fel de deja-vu – mă simțeam fix ca în Veneția, doar că lipseau bărcile și canalele cu apă. Iar din punct de vedere turistic nu am fost “afectat negativ” ca-n Veneția. Deși am văzut vânzătorii ambulanți de prin Africa care încearcă să vândă aceleași genți și perechi de ochelari ca-n Veneția. Citește mai departe

Fotografie

Despre cum m-a schimbat fotografia

12

Se spune că suntem prea grăbiți și prea bombardați de notificări.

Se spune că uităm să trăim.

Se spune că ratăm clipa.

Și poate că aș fi de acord cu ce se spune dacă n-aș fi fost obsedat să fac poze cu telefonul…

Chiar dacă-s grăbit și chiar dacă sunt bombardat cu notificări, nu există zi în care să nu-mi fac timp să fotografiez ceva. Și nu, nu mă forțez… mai mult mă forțez să beau apă zilnic. Vine din mine. Vine natural. Intrinsec îmi place să fotografiez lucruri care, cred eu, zic povești.

Îmi place, uneori, alături de fotografii, să scriu și povestea. Fie ea adevărată sau imaginară.

Alteori, dimpotrivă, îmi place să zic doar o parte din poveste, considerând că restul va fi decodificat de privitor. Sau de imaginația lui.

Nu mă consider fotograf. Citește mai departe

Fotografie

M-o făcut mama explorator urban

M-o făcut mama explorator urban

Acum un an și jumătate descopeream Instagramul. Aplicație simplă, care nu face mare lucru, în mare te lasă să urci niște poze într-un loc în care mulți alți oameni își urcă pozele. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, din “cauza” Instagramului mi-am cumpărat primul iPhone, acum un an și jumătate.

Eram fascinat de ce se întâmplă cu userii de pe Instagram încă dinainte să am smartphone. Știu că mă uitam pe Instagram de pe mobilele altora.

Cam tot p-atunci mi-a revenit pofta nebună de a face poze. Și uite așa, într-un an și jumătate, am strâns deja peste 900 de poze făcute cu mobilul, majoritatea cu un text scurt sub ele.

Am învățat că o fotografie, oricât de bună, dacă n-are o poveste este o fotografie care, din start, nu-i prea bună. Sau cel puțin așa-i cu mine. Degeaba îmi arată cineva super-fotografii dacă acele fotografii n-au o poveste scrisă sub ele sau o poveste transmisă chiar prin imagine.

În ultimul an am început să duc o viață dublă: viața mea de zi cu zi, vizibilă și pe contul meu de Facebook de către oricine, și viața mea de fotograf care scrie în engleză pe Instagram. Citește mai departe

Fotografie Interesant

RegioTrans bate CFR-ul la fundul gol spre Brașov

RegioTrans bate CFR-ul la fundul gol spre Brașov

Mereu m-a supărat CFR-ul pentru că mi-a luat mulți bani (mai ales după ce am terminat liceul și n-am mai obtinut reducerile alea de aproape 50%) și mereu mi-a făcut probleme. Nu-mi amintesc drum “fără probleme” cu CFR-ul. Și am mers mult cu el.

Spre mare, spre Brașov, spre diverse locuri din Transilvania și spre Budapesta… mereu-mereu trebuie să apară ceva problemă, mai ales cu aerul conditionat care fie nu poate fi oprit și în vagon sunt minus cinșpe grade, fie pentru că nu merge deloc și în vagon sunt plus 45 de grade. Celsius fiind gradele.

Asta pe lângă băi jegoase și inutilizabile (chiar și când plătești la vagon cușetă pe tren internațional de-ți ies ochii), oameni dubioși care nu-s dați jos și tot felul … Citește mai departe

Fotografie

My adventure to Szarvas camp is almost over. My train… – [de pe Instagram]

My adventure to Szarvas camp is almost over. My train had to arrive to Bekescsaba (Hungary) at 6:30 in the morning, but it was 6:45 and there was no sign of the tickets lady around. Normally the tickets lady brings your tickets back right before your station. I opened Google Maps and saw that we are really close to my station. I ran to the restaurant wagon to see if she's around. She was there, having a coffee. I asked for my tickets and she remembered I was gonna get off very soon. We both ran back to her compartment - that's when i took this photo. I got my tickets back and the next second the train stopped. I was a minute away from getting off the train without my tickets. The 50 years old man that was with me in the compartment helped my with my 3 bags. Really cool guy. He is getting off in Budapest.

My adventure to Szarvas Camp is almost over. My train had to arrive to Bekescsaba (Hungary) at 6:30 in the morning, but it was 6:45 and there was no sign of the tickets lady around. Normally the tickets lady brings your tickets back right before your station. I opened Google Maps and saw that we are really close to my station. I ran to the restaurant wagon to see if she’s around. She was there, having a coffee. I asked for my tickets and she remembered I was gonna get off very soon. We both ran back to her compartment – that’s when I took this photo. I got my tickets back and the next second the train stopped. I was a minute away from getting off the train without my tickets, which would have been bad. The 50 years old man that was with me in the compartment helped my with my 3 bags. Really cool guy. He is getting off in Budapest. Citește mai departe