De ce s-a apucat toată lumea de cântat?

În ultima perioadă am “depistat” o atitudine pasiv agresivă a unor oameni din jurul meu la adresa altor oameni care s-au apucat de cântat. În fine, aparent fiecare dintre noi are o definiție diferită pentru “a cânta”. Aparent, pentru unii, manelele nu sunt muzică.

Când l-am descoperit pe abi și am văzut cât de viral este, am trăit un mic șoc. Dar nu din cauza milioanelor de views de pe YouTube, ci din cauza datorită mesajului.

“Care mesaj, Ariel, ești prost?” mi-au zis prietenii.

Nu de puține ori am scos laptopul sau telefonul și l-am arătat pe abi. Și nu de puține ori reacțiile au fost radicale, exagerate, își puneau mâinile la ochi, la urechi, “Închide prostia asta!” am auzit de multe ori.

Pe mine mă fascinează personajul abi. Și ce zice. Mă fascinează ce trăiește, cum își descrie viața și cum scoate la iveală ce-i prin creierul și sufletul lui la cei 18 ani ai lui.

Dacă stai bine să te gândești, asta-i tot ce-a făcut omenirea asta vreodată prin muzică: a transmis mesaje. Și cel mai “simplu” este să cânți despre tine. Și făcând asta, de fapt, inconștient, le arăți altora cine ești, cum ești, ce valori ai, care ți-e istoricul și tot așa.

Noi, oamenii, suntem cine credem că suntem. Nu? Desigur, degeaba mă cred doctor, căci nu-s doctor. Dar “imaginea” noastră despre noi înșine ne afectează toată viața. Nu?

Atunci de ce să nu-l lași pe abi să fie cine crede el că este? Sau, în fine, îl lași, că nu-l poți opri. Dar de ce să “judeci” că-i un “microb” sau că-i “toxic”?

Puștiul s-a pus pe cântat și a devenit vedetă repejor. Da, are o poveste diferită. E diferit cu totul. E nou. E fresh ca naiba. E o combinație cum creierul meu nici nu putea să-și imagineze. … Pentru mine e fascinant. Și a-l face prost pe puștiul ăsta mi se pare stupid. He is fuckin’ smart. 

La fel gândesc și despre Selly și al său 5GANG. Ba chiar mi-a plăcut că Selly a făcut un video în care a explicat că-i foarte conștient despre ce cântă și e foarte împăcat cu asta. Asumat.

Uite:

Da, nu am în playlist piesele 5GANG. Nu-s de mine. Dar m-am uitat fascinat la videouri, am încercat să înțeleg, să fiu la curent. Și acum dacă aud vreodată cuvântul “sos” pe undeva, în creier aud instant “în cantități industriale”. O fi bine, o fi rău?

Și pe Selly-l știu de mic, de dinainte să fie vedetă. Știu că-i deștept ca naiba. Știu clar că-l admir. Știe și el. Îl admir tocmai pentru modul în care scoate din el orice simte să scoată din el, încă de când era mic, și o face bine de tot. Mă regăsesc în povestea lui, doar că am folosit unelte un pic diferite de-a lungul “carierei”. 

Și tot așa sunt “fascinat” cam de orice vlogger/blogger/ziarist/doctor/om care la un moment dat s-a prins ca poate să facă muzică și e distractiv.

Gen, uite, tipa asta e o vloggeriță super-cunoscută. Și a făcut un video despre cum să scoți o piesă ca Migos: (e fuckin’ genial videoul)

În ultimul an mi se pare că au apărut tot mai multe “show-uri online” cu și despre muzică în România.

Deliric și al său Urbanist Sessions – preferatul meu, momentan, Amuly: (dar toate episoadele-s faine, serios.)

Prietenii de la Diud și al lor “Diud, where’s my tune?” – care filmează one-shot câte o piesă. Artiștii-s foarte diferiți. Jean Gavril este preferatul meu so far:

Și tot show-ul “Cel mai tare din parcare“, cu Micutzu și AFO, care a apărut brusc și a crescut la fel de brusc. Și a rupt. 

Tot urmărind Urbanist Sessions și ce se mai întâmplă pe zonă, am ajuns într-o seară de decembrie târziu să scriu niște cuvinte ascultând un beat care intrase automat din YouTube. Și pentru că n-avea “cuvinte” pe el, cumva creierul meu a scuipat singurel niște propoziții. În gând.

Am deschis Trello și am notat. Și apoi am continuat să scriu, parcă cu o inspirație divină. În cap suna bine, dar când am încercat să deschid gura și să cânt cuvintele alea… nu mă încadram deloc în timpi. Și sunam fix ca un idiot.

Am zero cunoștințe despre cântat, dar scriu de mult timp. Așa că deși nu eram mândru de cum cântam sau sunam, îmi plăcea cum ambalam mesajele-n cuvinte cu rime.

Totodată am o chitară de vreo 10 ani, la care am învățat să cânt singurel și, poate de acolo, mai știu oleacă și cu vocea – dar nu, nu, chiar nu sunt “bun” la treaba asta. Îs autodidact și nu cred că cânt bine la chitară. Îs “decent”. Maică-mea poa’ să mă asculte, sor-mea … și cercul intim de prieteni. :))

În fine…

Am stat în noaptea aia de decembrie până la două noaptea, când am început să mă înregistrez cu iPhone-ul din dotare.

Puneam beat-ul în boxe și telefonul pe birou, undeva între gura mea și boxă … și era fascinant să mă aud cântând o prostie ce mi-a “vomitat-o creierul”.

Am înțeles atunci că acest cântat nu-i altceva decât o altă “unealtă” de autocunoaștere. Ba chiar una distractivă.

Eu cred foarte mult în ideea de a pune fundul jos și a scrie ce gândești. Cu sau fără scop, doar pentru a vedea ce este în tine. Căci de multe ori nu suntem conștienți, agitația din viețile noastre e prea mare, gălăgia e prea mare…

Mi-a luat câteva zile să arăt cuiva ce-am tras. Mi s-a zis că-i amuzant.

Asta-i bine. Dacă-i amuzant … e bine, nu?

Și apoi am tot scris și cântat și cizelat ce scrisesem în prima zi. Apoi mi-a venit ideea să încerc în engleză, căci părea că sună mai închegat. Apoi am avut ideea de a trece prin engleză, română și un pic de ebraică.

O lună și ceva mai târziu am ajuns să trag vocea la un microfon de studio.

Și wow, habar n-aveam că te auzi în căști, că altfel nu ai idee cum naibii să cânți pe beat. Eu acasă, când înregistram, nu mă descurcam deloc cu căștile.

În fine, ideea este că am avut parte de un learning-curve enorm, mostly autodidact, uitându-mă extrem de mult pe YouTube și furând meserie, iar apoi ore-n șir stând eu cu mine și cu beaturile și gândurile mele.

Am scris despre cum nu-i soare pe cer, dar îi soare-n mine. Sună copilăresc, dar, în lumea asta “deep” în care am ajuns … în care, teoretic, vorbim deschis despre sentimente și depresii … are sens.

Am scris despre cum scrisul este o unealtă precisă, care nu te lasă baltă nicio clipă. Și cum lumea mă întreabă despre ce scriu, de ani de zile.

Am scris despre faptul că-s evreu, sau mă consider evreu.

Am scris, pur și simplu, despre mine și viața mea și gândurile mele. Bă, fix ca abi… Adică, pe scurt, despre “realitatea mea”. Și nu că am scris … am scris în versuri și am pus pe beat. Phahhahahaahaaaha!

Și m-am uimit pe mine. Căci nu credeam că voi face asta vreodată. N-am visat de mic să fac asta. Nu. Nu-mi păsa niciodată de asta. Ascult muzică, admir oameni, dar … eu? Neah.

Am tot arătat în ultimele 30 de zile prietenilor ce-am mai cântat. Feedbackul a fost de toate felurile. Dar per total, părea că toți sunt uimiți. Gen… “WTF, de ce cânți?!”

Și răspunsul este … habar n-am. Pur și simplu m-am trezit făcând asta într-o seară și a fost distractiv. A fost timp de calitate petrecut eu cu mine. Altfel eram pe Netflix.

Deci … De ce s-a apucat toată lumea de cântat?

Pentru că e mai ușor ca niciodată să faci asta și să te expui pe internet. Și e distractiv. Foarte.

Dacă ți-o asumi, poa’ să zică lumea ce-o zice, ce contează? O faci pentru tine, nu?

Cel puțin eu așa mi-am justificat asta, momentan. Și da, n-am niciun gând de a “deveni cântăreț”.

Uite-mă cum mă fac de râs și-mi place:

---