Despre relaţia mea cu mama don’şoarei cu care fac dragoste, dar mama don’şoarei nu trebuie să ştie că fac dragoste cu ea pentru că încă o crede virgină, bine? Deci să nu-i ziceţi.

Zilele trecute mă gândeam la viaţa mea (aşa cum obişnuiesc să fac mereu la duşul matinal, când încă sunt între somn şi realitate). Mă gândeam că iar sunt leneş şi nu scriu pe blog. Şi scrisul pe blog era cândva o pasiune. Pasiune care s-a rupt la un moment dat când am început să mă autocenzurez de bună voie şi nesilit de nimeni ca să nu par un nesimţit şi un animal cum o să par în această postare.

Şi m-am gândit în duş, deci, să încetez cu auto-cenzura, că tare nebenefică îmi mai este.

Astfel am decis să fac precum Oana Zăvoranu (şi anume să povestesc acilea nişte chestii ce pot părea spăleală de rufe – doar nu degeaba mă cheamă Ariel, nu?): să povestesc despre relaţia mea oribilă cu mama don’şoarei cu care fac dragoste. Repet, mama sa nu trebuie să afle că facem dragoste, bine?

Bun, deci, relaţia-i deja de ceva vreme. Relaţia mea cu fiica mamei, nu cu mama… Se fac doi ani de relaţie amoroasă în curând. Primul contact cu mama a fost la aproximativ o săptămână jumătate de relaţie. Am primit un telefon de la un număr ce nu-l aveam încă în agendă… dar un număr ce urma să rămână salvat “NU RĂSPUNDE!!!!!1111oneone“.

Am răspuns. Nu-mi amintesc primele cuvinte. Nu-mi amintesc nici măcar ce mi-a zis persoana de la capătul celălalt al “firului”, dar îmi amintesc faptul că era nervoasă şi ţipa la mine. Mi-a zis că-i Mariana. Apoi mi-a zis şi numele de familie. Asta mi-a confirmat că nu greşise numărul, ci pe mine mă căuta. Era chiar mama “noului meu trofeu”. După ce s-a prezentat rapid îmi amintesc cum mi-a zis: “Lasă-mi fiica în pace!”. Conversaţia s-a terminat rapid… cu mine rămânând şocat cu mobilul la ureche.

Am ignorat apelul pe moment şi mi-am imaginat totul ca un film prost de Hollywood: eu eram băietul cool, rebel, jidan, exmatriculat şi cu 4 la purtare, probabil în capul mamei şi drogat, hoţ, violator în serie care tocmai intrase în posesia unui “îngeraş”. După apel mi-am spus că aceasta va fi o luptă pe care o voi duce la capăt. Voi ţine cu dinţii de trofeu indiferent de don’şoara mamă.

Au mai fost apoi câteva apeluri. Ştiu că am ezitat să răspund, deşi când salvezi pe cineva în agendă sub numele “NU RĂSPUNDE!!!!!1111oneone” îţi vine mai tare să răspunzi, să vezi ce poate să-ţi mai zică nou…

O vreme nu am mai interacţionat cu doamna Mariana. Dar apoi ne-am cunoscut. A fost “pasul” cel mare de care, sincer, mi-a fost groază (ca într-un film prost de Hollywood…). Am crezut că o să fiu biciuit de doamna mama. N-am fost. În schimb am fost tratat cu replici de un umor dur, poate “acid” (există aşa ceva precum “umor acid”?).

M-am comportat ca un copilaş: am fost respectuos, tăcut, cuminte.

Apoi ne-am mai văzut. Relaţia a continuat cu replici dure, dar ce se voiau amuzante. Ne-am apropiat. Nu, nu fizic, mereu mi-a fost frică de forţa fizică a doamnei.

Ieri am fost la don’şoara mea cu care n-am mai făcut dragoste de mult pentru că a călcat-o maşina în Vama Veche. D-atunci nu poate să mai iasă din casă căci stă cu chişorul în sus. Deşi ezit să trec pe la ea acasă (simt mereu un stres imens când mă văd cu “soacra”), m-am gândit că poate totuşi ar fi frumos să-mi vizitez iubita accidentată. Poate are şi ea nevoie de oleacă de … ăăă… cum îi zice… atenţie?

Întâmplător am ajuns la ea târziu, dupămasă. Eram lihnit. Vorbisem deja cu “trofeul meu” să mâncăm împreună la ea acasă. Nici n-am intrat bine în bucătărie căci doamna mama mi-a zis: “Ti-e tare foame?” – sau aşa ceva. Nu ştiu exact cum, dar suna de parcă venisem doar ca să mănânc.

Deşi mi-era extrem de foame, ceva mă făcea să-i răspund: “Nu, nu mi-e tocmai foame, dar dacă Corina vrea să mănânce stau şi eu cu ea…” (desigur, nu era deloc aşa…). Nu mai ştiu ce am răspuns de fapt. Ştiu doar că m-am simţit aiurea.

Relaţia Corinei cu mama mea: excepţională. Vorbesc despre orice la per-tu, se ajută în materie de cosmetice şi alte porcărioare ce ţine de femei şi… în principiu, par a avea o relaţie superbă.

Relaţia Corinei cu tatăl meu: excepţională. Vorbesc despre orice la per-tu, împart păreri, împart sfaturi, pedalează cot la cot şi, la evenimente, uneori chiar beau cot la cot.

Relaţia mea cu familia Corinei: Doamne-Dumnezeule, eu nu-s făcut ca să am relaţii cu părinţii “trofeului meu” oricare ar fi el!. Abia ne cunoaştem. Eu folosesc încă, după doi ani, pronumele de politeţe. 90% din conversaţii au legătură cu faptul că eu sunt slab şi sclifosit. Şi despre cum doamna Mariana ar vrea să-mi zică ceva urât, dar nu o zice (niciodată nu am aflat ce-i acel ceva urât pe care vrea să mi-l zică, dar nu mi-l zice…).

Bine, de dragul scrisului pe blog poate am exagerat câteva părţi. În viziunea mea nu sunt exagerate prea tare, sunt doar aşa cum le-am simţit (sau le simt…). Sper să nu fie exagerate nici în viziunea altora.

PS: Aţi observat cum în filmele Hollywoodiene mereu-mereu atitudinea tatălui e dată de sexul copilului pe care-l are? Dacă în film tatăl are o fiică o să-i zică ce prieten/soţ idiot şi-a ales. Dacă tatăl are un fiu o să-i zică ce prietenă/soţie genială şi sexy şi bună şi … şi-a găsit.

Orice greşeală gramaticală a fost generată de stresul pe care-l port acum ştiind că am scris şi publicat tot ce-i mai sus.

---