Eu când eram mic îmi imaginam “nimicul” şi mă îngrozeam…

Nu prea am amintiri de când eram micuţ şi prost… dar ştiu sigur că pe la o vârstă fragedă (7 ani cred) mi-am imaginat prima dată nimicul şi pur şi simplu m-am îngrozit.

Şi mi l-am imaginat pentru că eram nervos. Mă certasem, ca un copil ce eram, cu părinţii. De fapt mă certaseră ei, desigur. Şi m-am gândit, de nervi, la ce poate să fie după existenţa noastră fizică, după moarte, după tot. Ce-ar fi dacă n-ar fi ce văd cu ochii mei?

Şi… tot ce am văzut a fost treaba din stânga acestui text. Nişte culori aruncat, ca un curcubeu. Şi le vedeam fără să fie nevoie să închid ochii să mi le imaginez. Puteam să-mi imaginez acest “nimic” stând cu ochii larg deschişi. Nimicul se punea mereu cu nesimţire peste ceea ce vedeam eu. Şi atunci mă simţeam ca un idiot, gol, fără rost, nemotivat. Nu înţelegeam ce sens are să fac orice dacă tot ce-i după e un mare nimic.

Zilele trecute m-am gândit iar la treaba asta, tot de nervi. Ultima dată când m-am mai gândit la nimic a fost de mult. Gândindu-mă că am mai crescut şi clar sunt mai matur, mă aşteptam să-mi închipui ceva mai interesant după existenţa noastră… dar nu, aceleaşi culori seci care m-au demotivat şi m-au băgat în sperieţi.

Ce-i, bre, după moarte? Dar ce-i după viaţă? Când mă gândesc la asta nu îmi mai vine să fac absolut nimic. Şi mă întristez.

---