Azi a fost una dintre zilele alea în care mi-am dat seama singur că am crescut. Nu în vârstă, nu în înălțime, ci așa … la cap. Phaha, cum sună asta. În fine, mi-am dat seama că m-am deșteptat puțin.
Nu am des sentimentul ăsta de “mândrie”, nu conștientizez des despre mine că fac ceva bine, de multe ori doar îmi zic alții (n-avem nevoie cu toții de confirmări uneori?).
Dar, în fine, azi m-am trezit zicându-mi singur: “Wow, bravo Ariel, ai făcut ceva ce nu faci niciodată, keep it up, yo!”
N-am făcut mare lucru, ca să fiu sincer… Doar am băgat ceva-n gură. Ceva ce nu bag niciodată. O roșie. O bucată de juma’ de roșie cherry. Da, știu, sună banal. …
Dar n-am băgat o roșie-n gură de când eram mic-mic-mic copil și m-a obligat mama să mănânc o roșie și nu mi-a fost deloc bine.
Episodul ăla m-a marcat. Prietenii mei știu despre mine că nu bag roșie-n gură. Râd de mine. Cică nu suntem mulți cu “defectul” ăsta.
Ideea este că n-am apucat să-mi gătesc omleta zilnică azi dimineață, așa că am mâncat în oraș, la M60, unde știam că au cafea bună și un toast cu avocado și ou. Fucking yummy!
M-am dus singur. Nu prea umblu singur prin București, dar uite că uneori te trezești singur în oraș. Tu și micul tău dejun care conține roșii cherry tăiate-n două. Și am început să mânc și să mânc și nu prea m-am oprit. Băi, genial de bun!
Pe lângă toast în sine, mai sunt și câteva frunze de rucolă, niște semințe și roșiile – na, în fine, un soi de salată.
Și mi s-a blocat privirea pe o roșie. Și am simțit, intern așa, că nu mă face pe mine roșia aia.
Știu-știu, chiar sună hilar, dar ăsta mi-a fost sentimentul.
“Bă, ce-i cu roșia asta și de ce-o evit dacă tot am dat bani pe ea?” – în fine, rădăcinile mele evreiești mereu se gândesc la bani, nu la faptul că poate-s sănătoase sau gustoase roșiile alea.
Efectiv m-am uitat în jur. Nu se uita nimeni la mine.
Sunt obișnuit să-mi dau roșiile din farfurie, să încep să vorbesc despre cum le displac (povestea din copilărie pe repeat)… dar acum n-aveam cui să mă plâng, cui să le las. …
Și am atacat roșia, frate! Am luat-o în furculiță, am analizat ușurința cu care am străpuns-o (căci, pe bune, n-am făcut asta ever, nu știu cum e o roșie, m-a fascinata pe moment) și am aruncat-o-n propria-mi gură.
Și am mestecat. Eu cu mine, acolo, în M60, înconjurat de oameni care mă ignorau.
N-am vomitat, nu mi-a fost greață, n-am scuipat-o, dă-o-n colo, era doar o roșie!
I-am analizat gustul. Cunoscut, de altfel. I-am analizat textura. Bleah.
Am mâncat-o și apoi am fost mândru de mine.
Băi! Contează atât de mult poveștile pe care ni le spunem sau le spunem celor din jur! Ne afectează în mod direct viața!
Știu, acum e doar o roșie. Dar n-am mâncat roșii toată viața din cauza unei povești pe care am repetat-o la infinit și o atitudine panicată, o anxietate vizavi de o legumă pe care toți oamenii normali la cap o digeră cu plăcere.
Azi a fost una dintre zilele alea în care mi-am dat seama singur că am crescut… și că n-ar fi deloc rău să încep să-mi aleg mai atent poveștile pe care mi le spun sau le spun celor din jur.
Comentează