Mi s-au aburit ochelarii şi m-am luat de nişte oameni care, săracii, n-aveau nicio vină. S-au speriat rău de mine.

Deci am -2 şi ceva la un ochi şi -1 şi ceva la alt ochi… parcă. Sunt varză fără ochelari. Fără ochelari EU NU VĂD!

Adică văd, desigur, dar … dacă la 5 m de mine sunt oameni pe care îi cunosc, eu nu prea pot sa-i recunosc (poate doar după lungimea părului – pe care oricum nu o disting dacă-i întuneric în cameră).

Şi uite aşa a venit iarna. Ceea ce e naşpa iarna la ochelarişti este faptul că oriunde intră se aburesc ochelarii rău de tot şi timp de 2-3 minute tre’ să-i şteargă.

Zilele trecute am intrat într-un bar pentru o reuniune de clasă. Nu ştiam barul. Ochelarii s-au aburit instant. I-am dat jos şi am mers drept, încercând să șterg ochelarii de bluză în același timp. Am trecut peste nişte trepte miraculos, fără să le văd. Apoi am auzit, orb cum eram, un “Bună!“.

Culmea, în jurul meu nu prea erau oameni. Doar doi, la o masă… Şi unul dintre ei se ridică imediat după ce aud acel “Bună!” şi se uită spre mine (de fapt nu ştiu dacă se uita spre mine sau nu căci nu-i distingeam ochii, dar stătea clar cu faţa spre mine).

În necunoştinţă de cauză mă duc tăcut spre aceşti doi oameni, îmi pun ochelarii semi-aburiţi pe ochi şi zic: “Voi mi-aţi zis bună?“. Între timp realizam că nu-i cunosc pe cei 2 oameni.

Ei tac. Se uită la mine. Şi tac.

Eu repet: “Cine mi-a zis bună? Voi? Sau nu voi?”.

Ei tac şi se uită din ce în ce mai speriaţi la mine.

Între timp de sus, de la un fel de balcon se aude: “Ariel, vino mă sus!”.

Ăştia doi încă tac. Eu le zic: “Deci nu voi? Bine, scuze…”

Tipii rămân şocaţi, timoraţi, cred că-s nebun de legat. Îmi zic precum unui idiot: “Hai, du-te sus la prietenii tăi…”.

Şi mă duc repetând că-mi pare rău.

M-am simţit groaznic.

Şi, ca idee, uite cum văd eu cu şi fără ochelari:

[sursă desen genial]

---