Când te-ai rugat ultima dată? Eu zilele trecute, în budă… în avion…

Oamenii care nu credeau în Dumnezeu și spuneau că-s “atei” erau niște adevărați “hipsteri” acum câțiva ani. A fi “ateu” era o raritate. A spune asta despre tine, public, era raritatea rarității.

Eu nu-s credincios. Nu-s nici ateu. Sunt mult mai hipster de atât! Sunt agnostic. Adică recunosc că ar putea fi o forță mai mare ca noi care conduce lumea asta, dar nu pot să spun că mă ghidez după ea, nu mă rog la ea, bla bla. E un fel de “cred, dar nu prea cred”. E un fel de a recunoaște că uneori am nevoie de un “Dumnezeu” pentru că-s prea mic.

Cu toate astea cred că indiferent de cât de “ateu” sau “agnostic” ești, există în viață momente în care te trezești rugându-te la forța aia supremă. Într-un fel straniu este tot ce-ți rămâne… acel “Dumnezeu” în care crezi, dar nu prea crezi…

Ei bine, precum ziceam: eu nu-s credincios. Așa că nu vorbesc cu Dumnezeu, nu-i cer lucruri, nu-i cer ajutorul, nu mă sfătuiesc cu el sau cu oamenii lui (preoți, rabini, călugări șaolin etc.).

Dar acum câteva zile eram într-un avion cu destinația Barcelona.

N-am frică de avioane: prima dată m-au dus ai mei cu avionul când eram la mama în burtă. Aveam câteva luni. Iar după naștere am tot călătorit la vârste fragede: la vârsta de șase ani am călătorit din Israel în România. Ai mei au decis atunci că ne mutăm în România “de tot”.

Pot spune despre mine că-s un om care a mers destul de mult cu avionul și niciodată n-am simțit cu adevărat “frica”.

Acum câteva zile, precum ziceam, destinația Barcelona, m-am urcat în avion cu o durere de burtă. Era genul de durere de burtă care prezicea faptul că voi face parte din grupul select de oameni care au făcut treaba mare în avion.

Recunosc că n-am auzit niciodată de acest “grup select”, dar m-am inspirat din alt grup la fel de select – acum câțiva ani mi-a zis o prietenă că ea face parte din “grupul de oameni ce au făcut dragoste în baia dintr-un avion în timp ce avionul era în aer”.

Am crezut-o până m-am dus la baie, în avion, să explodez. Baia din avion este așa mică încât eu n-am avut loc de unul singur în ea. Și-s un om relativ suplu, 1.75, 64 de kg … Prietena mea este mai suplă de atât. Și sunt 100% convins că n-am fi avut loc împreună în baia aia nici îmbrățișați.

Revenind: m-am dus la baie, am observat că-i foarte-foarte mică, m-am privit sec în oglindă, am privit colacul, am concluzionat că-i destul de curat, mi-am deschis cureaua, m-am așezat, am simțit că-i puțin rece colacul și mi-am văzut de treabă.

Aveam crampe, era dureros … Dar toată explozia s-a amânat pentru că au început niște turbulențe cum n-am simțit niciodată.

Stânga, dreapta, stânga, dreapta, iar eu eram cu pantalonii în vine, îngrozit.

Am auzit apoi acel “ping” ce indică faptul că trebuie să-ți pui centura de siguranță. M-am uitat în jur, să văd dacă eu am centură în baie. Nu există.

Am căutat instrucțiuni. N-am găsit.

Am căutat o bară de care să mă țin.

Știi expresia aia faimoasă: “m-am căcat pe mine de frică”? Este o expresie foarte eronată: am învățat că atunci când ți-e frică, nu vei reuși să faci nicio treabă…

Crampele au trecut, nevoia a trecut, tot ce conta era să nu cadă avionul și eu să nu mor cu pantalonii în vine.

M-am surprins zicând (sau gândind, nu mi-e clar): “Doamne, pe cuvântul meu că nu vreau să mor așa!”

Apoi mă gândeam că am zis “Doamne”.

Apoi am avut timp să cuget puțin asupra faptului că eu nu mă “rog” niciodată.

Apoi am continuat să sper că nu voi muri într-un avion și, neapărat, nu în baie.

Totul a durat câteva zeci de secunde. Și au fost niște turbulențe solide, cum chiar n-am mai întâlnit.

Am ieșit din baie constipat, deși intrasem cu gândul că voi avea diaree. În avion toată lumea era calmă, doamnele serveau băuturi, un bebeluș țipa … am privit în jur, am inspectat rapid, absolut nimeni nu părea să fie crispat.

Am ajuns lângă Corina. Am privit-o în ochi și nu părea că a simțit tot ce-am simțit eu în baie. M-am așezat și am tăcut.

Să fi simțit doar eu turbulențele? Nu știam cum să-i zic Corinei că mă simt ciudat și că m-am speriat așa tare că m-am surprins rugându-mă să nu mor cu pantalonii în vine.

După câteva zeci de secunde de liniște se întoarce Corina spre mine: “Ai putut să faci? Au fost niște turbulențe groaznice. Ai simțit?”

Atunci am văzut și disperarea din ochii ei. I-am povestit tot ce-am simțit și faptul că m-am constipat.

Concluzia? Nu mai folosiți expresia “m-am căcat pe mine de frică”. Mulțumesc.

---