Filme

🎬 Două dileme și un film foarte bun

Două dileme și un film foarte bun

Textul ăsta trebuia să fie despre un film foarte bun, abia lansat, anume Bohemian Rhapsody – dar nu am mare lucru de spus despre film în sine, așa că mai bine scriu despre cele două dileme cu care tot trăiesc de-o vreme. Dilmele foarte “prezente” în film. Motiv pentru care filmul este, precum ziceam, foarte bun.

Prima “dilemă” este aia despre care vorbim noi toată-ziua-bună-ziua: “De ce judeci?”

Sau, cum am învățat eu despre treaba asta, prima dată-n viața mea, în clasa întâi, la ora de engleză: Don’t judge a book by it’s cover.

Mă trezesc uneori zicând în gura mare o “judecată” d-asta cruntă și stupidă: “La cum arată afișul la evenimentul ăsta, e destul de clar că-i un eveniment stupid.” – și cei din jur mă ceartă că “judec”.

Aici dilema: este în regulă sau în neregulă să judeci, până la urmă, o carte după o copertă, un eveniment după un afiș și un om după haine sau după primele trei propoziții scoase pe gură?

Și eu aș zice că “dilema” cu judecata asta n-are soluție și nu va avea vreodată. Suntem făcuți să judecăm. Așa este creierul nostru programat.

Oricât mi-aș forța creierul să nu judece o situație la limită și să nu intre în panică, corpul meu tot va tremura, tot voi transpira, tot mă voi căca pe mine de frică dacă-mi iese un urs în cale.

Chiar dacă știu că trebuie să “play dead”.

Dacă ești un om absolut superb îmbrăcat, arăți perfect, divin, dar vorbești numai prostii, apăi cum aș putea eu să-mi “blochez” creierul din a te judeca?

Problema cu “judecata” nu este că judecăm sau că spunem cu voce tare ce judecăm…

(De fapt, ba da, uneori doar asta e problema: că zicem ce gândim cu voce tare, moment în care cei din jur încep să ne judece asupru la rândul lor – sau, dimpotrivă, se aliază cu noi căci gândim la fel.)

În fine, tind să cred că “esența” dilemei cu judecatul este că, uneori, luăm decizii doar pe baza acestei (pre)judecăți. Și asta ne face rău. Și, pe deasupra, ne face și superficiali. Și ratăm o carte bună pentru simplul fapt că are o copertă urâtă.

Sau ratăm o poveste de dragoste că tipa era nespălată pe cap.

Iar a doua “dilemă” curge din prima.

Ori de câte ori spun cuiva că vreau să fac un video de 25 de minute, INSTANT mi se răspunde “Prea lung.” … n-apuc să zic nimic despre ideea videoului.

“Cine se mai uită la ceva de 25 de minute în ziua de azi?”

Păi … toată lumea … ? Nu ne uităm cu toții la seriale de 20-40-60 de minute? Nu ne pierdem zile în șir pe Netflix sau YouTube?

Dacă apuci să dai play la un video de 25 de minute și te prinde, n-o să-ți mai pese în ruptul capului cât de lung este videoul. E irelevant. Dacă găsești plus-valoare în el … e de ajuns. Nu?

Bohemian Rhapsody este una dintre cele mai cunoscute piese ale celor de la Queen, lungă de șase minute fără cinci secunde. Și a fost desființată de la prima audiție pentru simplul fapt că … “este prea lungă” și “nu spune nimic”. Și că “nicio piesă așa lungă nu poate ajunge la radio!” …

Ei bine, uite, mulți ani mai târziu, 2017, 65 de mii de oameni cântă la unison de ți se face pielea de găină:

Revenind la film: Bohemian Rhapsody este despre istoria trupei Queen și a solistului trupei, care are o poveste greu de digerat, dar absolut fascinantă. Actorul pricipal – jos pălăria. Sunt sigur că va câștiga ceva Oscaruri d-astea la care eu nu mă pricep…

Multă muzică, multă “istorie” și foarte multe momente de piele de găină. În fine, eu am văzut filmul la iMax în AFI Palace Cotroceni … și cred cu tărie că ăla-i cel mai bun loc în care poți să vezi așa un film.

Uite trailerul:

PS: Uite la Alex un review mai calumea despre film.


Dă mai departe dacă ți-a plăcut și abonează-te prin e-mail dacă vrei să fii la curent cu tot ce scriu pe viitor:

S-ar putea să te intereseze

Comentează

Vezi alte comentarii:

Comentează